Cum am slăbit 60 de kg mergând pe jos de la muncă, spre casă.

Poza din partea dreaptă a colajului o voi păstra toata viața mea. Pentru că nu vreau să uit vreodata cât am putut să mă distrug. Toată anxietatea, toate stările depresive, sentimentul de neputință, nepăsarea de sine, atacurile de panică, singurătatea...toate aceste sentimente au fost puternic propagate de condiția fizică în care m-am aflat timp de aproximativ 7 ani... 

O opinie.

Nu vreau să intru foarte mult în politică dar...în ziua de astăzi a început să devină la modă acel #fatacceptance, adică acceptarea condiției de a fi gras, în mod special în Statele Unite ale Americii. Am urmărit cu atenție acest fenomen și, pot să spun că nu este nimic pozitiv în a avea o greutate peste cea recomandată medical. Pe lângă problemele de sănătate, riscul de un atac cardiac, tensiunea și pulsul mărit, sunt problemele de natură psihică și de personalitate. Desigur, această mișcare vrea să încurajeze societatea să nu ostracizeze oamenii supra-ponderali, cu care sunt absolut de acord! Dar niciodată nu voi putea să cred, sau să accept, că a fi obez este un lucru frumos, un lucru ce ar trebui încurajat. Este ca și cum ai spune că un dependent de heroină este perfect sănătos și, ar trebui să îl acceptăm așa cum este. 

Din experiența mea personală, atâta timp cât nu există probleme sau impedimente somatice sau psihice, nimeni nu are o scuză pentru care nu poate să slăbească, dacă are câteva kg în plus sau, cum a fost în cazul meu, se află într-o stare de obezitate morbidă!

Mă deschid la închidere.

După cum spuneam la începutul articolului, în poza din partea dreaptă a colajului, aveam o greutate de 145 de kg, raportat la vârsta de 24 de ani (cât aveam în fotografie) și la o înălțime de 181 de cm. 

Îmi aduc aminte foarte bine de Februarie 2017. Tatăl meu era proaspăt pensionat atunci, iar eu treceam printr-o scurtă perioadă în care locuiam în România (o sa ajung imediat aici). El s-a oferit să îmi acopere costurile pentru un nutriționist din București, pentru că de câteva luni bune încercam să slăbesc, dar nu făceam decât să mă îngraș. 500 de euro a costat taxa inițială (analize de sânge, analiză de metabolism, vizită la cardiolog, sesiuni săptămânale la nutriționist). 

Îmi aduc aminte de faptul că am intrat cu toate acele analize efectuate la nutriționist, într-o dimineață de Februarie, foarte zâmbăreț și foarte fericit. Încă nu realizam de starea în care mă aflam la acel moment pentru că...este foarte dificil să te vezi obiectiv, fie că este vorba de ceva vizibil sau ceva psihic. 

Îmi aduc aminte cum m-am urcat pe cântar și am văzut...145 de kg, apoi am auzit-o pe doamna nutriționist cum mi-a interpretat toate analizele...mi-a picat cerul in cap. A fost un moment de "cum dracului de nu ai văzut și tu toate lucrurile astea evidente, boule?". 

Îmi aduc aminte cum am ieșit din clădire și m-a năpădit un plâns isteric ce m-a ținut tot drumul până înapoi acasă. Din acea zi, nimic nu a mai fost la fel în viața mea. 

Cum a început.

Grecia (2011 - 2014)

Toată povetea asta a mea cu obezitatea și mâncat excesiv a început odată cu plecarea mea pe meleaguri străine. În anul 2011 am intrat la o universitate britanică, ce avea o filială în Grecia. Universitatea se afla pe locul 68 la nivel global și în primele 20 în Europa. Am învățat din greu ca să iau note cât mai mari, atât în cadrul ultimului an de liceu cât și la bacalaureat. Am intrat și cu o bursă de 50%, așa că toate bune și frumoase. Numai că eu fiind un biet copil răsfățat de oraș, fără rude la țară, nu am fost obișnuit cu locuitul singur, cu descurcăreala pe cont propriu. Așa că m-am trezit într-un August în 2011, cu cheia la gât, la 800 de km departe de casă, într-o țară străină. Metoda mea de "coping" a fost mâncatul și "uitatul" la TV (sau laptop în cazul meu). 

Timp de aproximativ 3 ani cât am locuit acolo, zi de zi nu am făcut altceva decât să mănânc fast-food la ore care mai de care mai dubioase (De exemplu, culcat la 5 dimineata după o noapte de jucat jocuri online pe calculator, trezit la ora 12, la ora 14:00, cursuri până seara, iar abia la ora 20:00, prima masă pe acea zi, formată din 2 Gyros-uri (Kebab/Shaorma Grecească), 2 pungi de cipsuri și multă ciocolată. Facultatea am parcurs-o cu brio. Fără restanțe, dar cu o viață socială slabă. Am existat închis într-un dormitor (vorbim metaforic aici), unde nu am făcut decât să învăț, să scriu proiecte, să mănânc excesiv și să mă uit foarte mult la seriale și filme, timp de 3 ani.

Înainte de escapada asta aveam 85 de kg - solid, dar în niciun caz gras, iar în decembrie 2011, când m-am întors în prima vacanță în România, prietenii, părinții, nici nu mă mai recunoșteau. Acum în timp ce scriu aceste lucruri, mi se pare atât de bizar că nu am făcut nimic atunci. Am fost cu adevărat orb la tot ce mi se întâmpla...

Danemarca (2014 - 2015) - cea mai neagră perioadă.

Deoarece eram atât de implicat să reușesc să îmi găsesc un loc în lume, mâncatul pentru mine devenise o răsplată, un adevărat mecanism de "coping". După ce am terminat facultatea din Grecia și, am învățat că un loc de muncă acolo era practic imposibil (Vorbim de Grecia perioada 2011 - 2016 aici), m-am decis să mă îndrept către peninsula Scandinavă, cu speranța că acolo voi găsi o carieră și un Master pe gustul meu. Am aplicat (și am intrat), la două facultăți de Master și eram extrem de entuziasmat. Am ales-o pe cea mai pompoasă dintre cele două, deoarece se afla și într-un oraș mai mare, așa că după o vacanță de vara de nici măcar o lună în Romania, am plecat înapoi pe meleaguri străine. De data aceasta, de la cald, la rece (și la propriu și la figurat). 

Deoarece nu m-am acomodat absolut deloc cu ceea ce învățam la facultate cât și neputința mea de a găsi un job (ajunsesem să cutreier baruri și restaurante cu cv-ul printat în mână, numai să mă lase cineva să spal vase), am început și mai agresiv să mănânc (metoda de coping din nou). Și vorbim aici strict de Mc Donald's, KFC, Shaormerii Turcesti. Nici nu aveam bani de altceva dar nici nu eram dispus. Banii cu care mă trimiseseră părinții (și ăia împrumutați), se terminau, jobul nu venea, totul părea extrem de sumbru.

Stresul neputinței mă ducea pe culmile disperării. Mă simțeam deja foarte singur, eram și departe de familie și deja începusem să am atacuri de panică, stări depresive și la un moment dat...chiar și gânduri sinucigașe. 

În decembrie 2015 mi-am sunat părinții la telefon plângând și spunându-le că nu mai pot să locuiesc aici. Nu m-am simțit vreodată în viața mea mai învins ca în acel moment. Am risipit o sumă considerabilă de bani, simțeam că mi-am dezamăgit familia, mă îngrășasem incredibil de mult, rupsesem un master pe care tocmai îl începusem... eram învins.

România (2015 - 2017)

Întotdeauna după o furtună, urmează și o rază de soare. După o peroadă absolut deplorabilă de aproximativ un an de zile, m-am întors în România, chitit să încep de acolo un job, orice, numai să încep să lucrez, să fac ceva cu viața mea. Am avut fel de fel de joburi scurte și nesigure la început, până când, după foarte multe interviuri, aplicații și refuzuri, am avut noroc și am găsit un job la HP, cu un salariu foarte consistent pentru un Bucureștean fără experiență profesională. Pentru prima oară după mult timp...gustam victorie. 

A doua victorie a fost decizia mea de a începe totuși un Master. Aflasem că acea facultate englezească ce activa în Grecia, activa ca o filială de master (în parteneriat), cu o Universitate Românească, localizată în București. Deși masterul propriu-zis costa 6000 de Euro, m-am decis să mă înscriu. Urma să învăț teoretic la 2 mastere (cea aparținând de facultatea englezească, și cea a faculății Românești gazdă). Reușisem să continui ceea ce am făcut în Grecia timp de 3 ani de zile: să pot învăța în tihnă pentru calibru academic. 

Dar mâncatul excesiv a continuat...devenise deja obișnuință, mai ales ca jobul pe care îl practicam nu era tocmai 100% legat de studiile mele și simțeam că din nou, mă integrez cu greu undeva. Plus că eram prins cu proiecte, examene, cursuri în timpul liber, iar în timpul săptămânii cu muncă (9 ore, 10 ore câteodată). Iar aproape toți banii pe care îi câștigam îi strângeam ca să pot plăti următorul trimestru de plată la Master. Din nou, trăiam închis într-o cochilie, numai că de data asta era un birou, în loc de o cameră. Pierdusem orice contact cu sănătatea mea iar orice făceam, era ca să pot să fac față la școală și la muncă. Și de data asta, am reușit să îmi duc munca cu bine la capăt, să îmi termin masterele iar în anul 2017...totul a început să se schimbe.

Olanda (2017 - 2017)

Eu în Polonia am plecat abia în luna iulie a anului 2017, iar înainte de asta iar am fost plecat cu studii (de data asta o școală de vară), în Olanda, dar totuși, începusem să intru mai mult în contact cu modul în care deja mă neglijam de 6 ani.

Așa cum am menționat la începutul acestui articol, totul a început cu februarie 2017. După ce am trecut de acel șoc, m-am înscris serios în jocul de-a slăbitul. Țineam jurnal de dietă, mergeam pe jos în fiecare zi câte 2 ore, evitam orice produs din făină, zahăr procesat, nu mâncam seara. Eram pe cai mari. Între timp luasem și decizia de a pleca de la HP, odată ce reușisem să strâng toți banii pentru Master. Iar am lucrat o perioadă în joburi micuțe, dar mă simțeam mai fericit. 

Erau deja 9 luni de când lucram ca asistent de profesor, în cadrul școlii de limbă Engleză British Council când am început să caut oferte de joburi în străinătate, din nou. Slăbisem deja 35 de kg, ajunsesem la 110 și simțeam că pot ridica munții din loc. 

Eram chiar în Olanda, la acea școală de vară (plătită parțial de banii strânși de mine și cu ajutor de la părinți), când am primit un apel telefonic de la o companie localizată în Polonia, unde aplicasem (printre altele). Mergeam în Polonia, pentru un salariu mai mare față de orice câștigasem vreodată în România și, în mediul în care mă simțeam cel mai mult în elementul meu deja (printre străini). 

Îmi aduc aminte că l-am sunat pe tatăl meu din Olanda să îi dau vestea, iar de data asta el a fost cel care a plâns. 

Polonia (2017 - Prezent).

Odată ajuns în Polonia, au ajuns și probleme! 

Profesorul supraveghetor pentru dizertația la care lucram de la distanță, m-a lăsat baltă! În cursul a unei luni de zile am găsit pe altcineva, dar a trebuit să schimb tema, să cer extensie iar mai rău decât atât, la nici 2 luni de când ajunsesem în Polonia, din cauza unor probleme organizaționale, m-am trezit și fără job! Eram așadar, cu un contract de chirie pe 12 luni, cu un avans de 500 de euro plătit, cu încă 500 de euro investit în mobilă, cu o dizertație care era pusă sub semnul întrebării (un semn ce valora 6000 de euro) și fără job într-o țară în care chiar nu cunoșteam pe nimeni. 

Așadar, a reînceput mâncatul excesiv. Mcdonald's, KFC, Burgher King, zi de zi, fără milă. Ajunsesem să mânânc 3 meniuri del a Mc Donald's pe zi, plus alte gustări nesănătoase. Mă reîngrășam. Toată munca depusă în acele 6 luni, se duceau pe apa sâmbetei. Aveam 130 de kg (surplus de 20 de kg)...

Dar, în cursul a câteva săptămâni, am reușit totuși să găsesc un nou job, la Uber și, în cursul acelui an am reușit cu chiu, cu vai, să termin și acea dizertație, pe ultima sută de metri și să termin oficial studiile. 

Lovitura de grație (2018 - prezent).

În cursul anului 2018, pentru prima oară de la începutul acestei aventuri, mă simțeam cu adevărat împlinit: Jobul, (cu un salariu care satisfăcea toate nevoile) era pe placul meu. Pentru prima oară mă simțeam 100% integrat și pe plan de muncă și pe plan de colectiv, studiile erau terminate. Începusem să călătoresc de plăcere, pentru că îmi permiteam deja, locuiam în sfârșit într-un apartament, eu fiind obișnuit cu garsoniere din țările anterioare. 

Ce rămăsese? lupta cu KG! 

Pe 19 iunie 2018, am reînceput să țin dietă și să fac sport. Am știut să folosesc experiența și cunoștințele căpătate de la nutriționist din perioada februarie - iulie 2017 și îmi propusesem ca până de crăciun să am măcar 100 de kg (eu nu mai avut sub 100 de kg din anul 2011 în momentul acela). 

Cum am slăbit 60 de kg mergând pe jos de la muncă, spre casă.

Cum așadar?

 Păi, am început să fac poze la tot ce mâncam. În fiecare zi făceam poze la absolut tot ce mâncam. Apoi am început să îmi impun restricții: Fără pâine, biscuiți, paste, orice din făină teoretic. Nici măcar făină integrală, sau neagră. Absolut nimic din grâu. Apoi am început să număr calorii. Maxim 1000 de calorii pe zi. Citeam ambalaje, citeam pe internet, ascultam emisiuni de radio, citeam articole pe internet, orice despre calorii, tipuri de calorii, până când devenisem obsedat. Știam (și știu și acum), câte calorii era în tot ce mâncam. Deja le luam la ochi.

Apoi cântăritul. Mă cântăream excesiv și știam că îmi va fi greu să scap de obsesia asta a cântăritului și a număratului de calorii, dar preferam să am problema asta decât să continui să mă îngraș, să mă întorc la la 145 de kg.

Apoi...m-am întors la nutriționist. Un nutriționist diferit desigur, localizat în Polonia. Mă cântărea odată la 2 săptămâni și știam cât % aveam grăsime, mușchi, proteine, kg, etc. etc. etc. Acest joc al măsurătorilor, al comparațiilor, mă ajuta să îmi păstrez rutina. Începusem după mult timp să dorm din nou la ore normale și să fiu mai atent la ce mănânc și cât mănânc.

Apoi...mersul pe jos. 

Cu o aplicație care măsoară pașii și numărul de calorii arse, mă motivam să merg pe jos zi de zi. După cum se poate observa și în poză, după fiecare sesiune de mers, făceam o captură de ecran și arătam nutriționistei. 

Raportam numărul de calorii arse în aplicație prin mers, la câte calorii mâncam și, aveam grijă să nu mănânc vreodată mai multe calorii decât cele arse prin mers. Nu știu cât de adevărat arăta aplicația aceea, dar ce e sigur este că...a funcționat! Reușisem să îmi schimb zona de comfort de la mâncat și seriale la, câști în urechi cu muzică și, 2 ore prin cartier. În zilele libere mergeam pe jos de 2-3 ori pe zi, după ce terminam munca, mergeam cei 6 km până acasă pe jos. Tot timpul liber pe care îl aveam îl foloseam ca să merg pe jos, sau ca să citesc/ascult despre nutriție și despre sport în general. Am început să merg chiar și la o sală, am plătit antrenor de sală, numai ca să învăț mai multe despre mișcare, despre arderi și multe altele. În cursul a câteva luni am reușit să scot singur, tot sedentarismul care se strânsese în mine din ultimii 7 ani. Era ca o provocare pentru mine și, ah ce bine era să mă simt în putere din nou. Să nu gâfâi dacă urc scările, sau dacă alerg sau chiar dacă (știu că sună stupid), să nu mai gâfăi dacă mă aplecam să îmi leg șireturile de la încălțări.

Eram atât de motivat să mă țin de acest nou hobby de a merge și a alerga, încât începusem să merg din ce în ce mai mult, până când am atins și distanțe de 30 de km într-o zi (vedeți captura de ecran). Orice, numai să ard, să dau jos. Simțeam că o să iau un cuțit și o să îmi tai burta dacă nu ardeam mai repede. Și ah ce bine mergea, 5 kg, 7 chiar!, pe lună. Și am mers mult de tot, și am ars multe calorii. În cursul a aproximativ 12 luni în prezent, an mers de 100.000 de calorii și am parcurs o distanță de 1500 de km (Vedeți capturi).

Mai mult decât atât, odată cu toate kg acestea pe care le dădeam jos, căpătasem și noi ocupații precum desenatul, cititul, fotografiatul, care au adus la rândul lor schimbări de personalitate. M-au făcut să învăț să mă iubesc din nou, să mă prețuiesc și să fiu prietenul meu în loc de dușman. Iar toate schimbările astea au adus și o fată în viața mea, cu care ulterior m-am mutat împreună. Schimbări foarte bruște, într-adevăr, dar obținute strict de munca mea. Așa că am îmbrățișat toate aceste schimbări pe care, le doream de atâta vreme până la urmă. 

Iar de crăciun? Ei bine...de crăciun aveam deja 90 de kg, în loc de 100 cât îmi propusesem inițial. 90 de kg, un job stabil, studiile terminate și, o fată care devenise cel mai bun prieten al meu, locuind cu mine. Uitându-mă acum în trecut, nu îmi vine să cred că am reușit să ies din niște situații cu adevărat câcâcioase din trecutul meu. Dar am învățat o lecție foarte prețioasă din toate aceste experiențe: Faptul că, atât cât ai sănătate și te duce capul, nu ai scuze ca să nu te lupți ca să ieși dintr-o situație de rahat. Orice problemă are soluții, iar totul stă în atitudine, în "punerea de problemă". Dacă cineva ca mine a reușit, cred că mulți, mulți alții pot și ei.

În prezent.

În prezent am 85 de kg și reușesc de câteva luni să mă mențin la această greutate. Nu mai țin dietă, dar sunt mult mai atent la ce mănânc, iar sportul (alergat, mers pe jos), este la ordinea zilei și, consider că atâta timp cât nu ai probleme cu inima, nu ai o scuză ca să nu faci sport câteva ore, măcar odată pe săptămână. Face bine și la psihic, nu doar la corp. 

Până atunci, eu doresc ca toți cei care își doresc ceva foarte mult de la viață, să obțină (prin forțe proprii) și, mulțumesc foarte mult tuturor celor care au avut răbdare să citească acest articol lung.