Noi, cei
căzuți din ceruri,
Într-o lume
grea, un O imens,
Noi, cei născuți
din seruri,
Într-un
motor alb, intens.
Voi, cei
născuți în taină,
Într-un
negru abscons, muzical,
Voi, cei ce
cred într-o faimă,
Într-un
spirit sacru, ciclic-al.
Noi suntem
cei ce fără poate,
Au glas în
acest potop, stelar,
Sau suntem
cei cei împreună cu toate,
Au doar un must,
atitudinal.
Mă uit la
găuri în ciment,
Și-mi răsar
prin crengi, frenetici,
Un șir
motor, alb, dement,
Ce cresc
sub tâmple, șerpetici.
Noi suntem
ei, dar ei ce sunt,
Ce poate
mintea, să ascundă,
Un delirium
minim, atât, un amănunt,
Ce poți să
știi, într-o secundă?
Stelele din
găuri, sunt oarbe,
Noi suntem
muți, și surzi,
Ideile din
infinit, sunt albe,
Iar noi ne
naștem, și strigăm absurzi:
Nu există
Dumnezeu.
Prin noi
înșine, Dumnezeu există,
Ce înseamnă
oare Dumnezeu?
Un cuvânt,
un cântec, un mefisto?
Ce
interpretăm noi oare,
Atunci
când, găuri din ciment, privesc,
Ce înseamnă
cântecele care,
În albul
minții noastre, ne amăgesc?
Ce sunt eu,
și o stea, aprinsă,
Ce e între
mine și azi,
Între azi, și
tu?
Ce e între
mine, și o stea închisă,
Ce e intre
tu și ieri,
Între ieri,
și eu?
Poate, o
știință neînțeleasă,
Un dramatic
și melodic CUM?
Cine sunt
eu, să mă pretind mireasă,
Să înțeleg
tainicul feeric, amănunțit din FUM?
Credința
adevărată, e între NU și DA!
Valoarea
introvertită, a Sfântului POATE.
Canonizat
barbaric în sangele dar Aaa…!
Era să uit:
De unde știi tu, ce privește prin noapte?
De unde
știi tu, unde e butonul siguranță,
De unde știm
noi ce se ascunde într-un fariseu,
De unde
știți voi, rădăcina la pătrat dintr-o Romanță?
De unde
știu eu, unde începe baza moleculară a unui clișeu?
Numele
lumii este Nemo,
Sau poate
că un nume, nici nu există,
Îmi vine să
o plâng, să o strig să o…
Nici nu-mi
aduc aminte, dar bătaia lumii insistă.
Bătaia
lumii strigă un răspuns!
O supra-galbenă,
ce alunecă sub unghie,
Dar o
privire lăuntrică, îmi șoptește pătruns,
Minciuna
sunt eu, patima ești tu!
Dumnezeu,
este doar o speranță.
Dumnezeu,
esti tu!
