Ce postez acum este o poveste pe care am scris-o acum ceva timp. Nu are legătură cu Cătun. Nu are legătură cu nimic. Este o poveste pe care am scris-o mai demult și am redescoperit-o astăzi. Sper să vă placă.
Dreptul de autor pentru ilustrată îmi aparține.
...
Camera era goală
Asta era tot ce putea să
vadă în momentul acela. Pereții erau ponosiți, vopseaua părea ca un cadavru,
iar zidul, un iubit ce nu voia să îi dea drumul, încă agățând de vreme, ca un
clește ce nu voia să înțeleagă faptul că vopseaua, nu va mai fi niciodată ca
înainte. Hm…ce gânduri, naive…
Camera era goală. Era
goală într-adevăr, mai puțin canapeaua pe care el își zăcea corpul îmbibat de
alcool, canapeaua ce părea mai veche decât gândurile sale patetice, canapeaua
nu avea sens. Canapeaua și… scaunul. Un scaun la fel de îmbâcsit de vreme, un
scaun la fel de netezit de gânduri sau…fundurile a unor oameni ce probabil nu
mai trăiau acum, dar scaunul încă păstra probabil, la nivel molecular, o
cicatrice atomică, a fundului unui domn, ce odată trăia și iubea, sau ura. Doar
el și acel scaun. Scaunul reprezenta portretul blocului de vis-a-vis, ce putea
fi observat prin geamul mare, cu cotor de lemn crăpat, crăpat de atâtea veri
toride și atâtea furtuni demente. El era
una cu acea cameră. Camera aceea era definiția perfectă a sa! Sau poate, cine
știe... Vodca avea un cuvânt de spus în această percepție imaginară.
În ciuda acestei fantome
a trecutului ce îi încețoșau pupilele, în ciuda singurătății reprimate undeva în
creierul său, camera era plină de fericire. Oameni râzând, dansând și sărutând.
Pe fundal se auzea o melodie. Nu știm bine ce melodie, dar melodia îi alerga
gândul și, lacul de votcă din gura sa, angajându-se pe șoseaua gâtului.
-
Fii fericit.
Își spunea el în sinea sa. Trebuia să lase vopseaua să cadă pe podea, să o
măture vântul, sau pașii vioi ai oamenilor din cameră.
-
Hei ce s-a întâmplat? Nu te-am văzut de o oră. Hai zi că ți-a venit de hac
vodca aia! Haha, fii fericit amice. Am reușit! Am terminat. S-a terminat!
Suntem învingători.
-
Nu prea mă simt un învingător Harris…
-
Ai terminat Marius! Nu lăsa fantome din trecut să îți bântuie prezentul. Nu
te mai uita atât în abis. Uite, ți-o prezint pe Angela, sau Angelica, așa cum
îi place să i se spună. Haha! Dar, fie vorba între noi – spuse Harris,
apropriindu-se de urechea lui Marius – e destul de demonică, dacă știi la ce mă
refer... Haha!
Nu voia nimic. Știa că greșește, știa că rațiunea îl implora, dar animalul
său sfâșia orice urmă de logică.
-
Bună frumusețe!
Se auzi brusc vocea bătătorită de țigări a Angelei. Angela… ce ironie,
arăta ca un cățel plouat. Dar nu apucă să termine dumicatul de gând, pentru că
buzele Angelei se atașează brusc de ale sale. Buzele erau ude, ude de vodkă.
Sânii ei calzi erau presați de inima sa, de ideile sale, de trăirile sale. Se
simțea invadat de prezența acestei necunoscute, dar întâmpina sărutul ei ca pe
un prieten vechi. Acum era și el una cu acea cameră. Nu mai era un observator,
o muscă pe zid, percepând camera ca un univers plin de stele. Nu. Acum el era
însăși o stea, un univers. Angela nu era decât o cometă în trecere ce se topea
deasupra soarelui său, dar…vai ce spectacol.
Acum era și el un membru al petrecerii. El însăși era o petrecere. Gustul
de femeie al Angelei îi curgea pe gât, odată cu diferite lichide alcoolice,
creând un gust de ambrozie, o sărbătoare pe măsură!
Angela dormea acum. Momentul trecuse, iar iubita sa de la ora 22 nu era
acum decât, fosta sa iubită dintre orele 22 și 23. Un ceas de femeie. Dormea
dar… parcă dormea toată lumea! Liniște! Freamătele erau dispărute acum. Toată
lumea era întinsă pe jos și nu se clintea.
-
S-a făcut atât de târziu? - Se întrebă Marius. - Oare cât am putut să beau?
Ce se întâmplă aici?
Marius se ridică de pe acea canapea și își târă corpul greu printre
cadavrele adormite. Era încă noapte. Afară, străduța pavată cubic, înghesuită
de clădiri vechi și baruri albastre, era la fel de pustie. Toată lumea dormea.
Ce însemna asta. Visa? Chiar era un vis? Poate că Harris a avut dreptate în
legătură cu alcoolul, sau poate că înnebunise. Apoi, undeva, în capătul opus al
camerei, după un colț, apare o siluetă. O siluetă feminină, fără trăsături. Era
prea departe.
...
Încetul, cu încetul, silueta se aproprie de el, ocolind corpurile adormite
ale prietenilor săi. Tunete și fulgere îi presau gratiile pieptului, respirația
era sacadată, respirația devenea din ce în ce mai scurtă. Sudori curgeau ca o
cascadă pe tâmplele reci și…
-Marius. Marius... Marius!
Strigă silueta la el. Era ea… era, ea. Și era vie.
-
T-tu? C-ce cauți a-ici?
-
Tu m-ai chemat nu?... De ce m-ai chemat Marius?
-
Eu nu te-am chemat pe tine! Tu ești cea care mă cheamă prin, prin…
-
Prin?
-
Nu știu. Nu știu ce se întâmplă, și nu îmi place. De ce este atât de
liniște. De ce e toată lumea moartă?
-
Dorm Marius. Tu i-ai adormit, apoi m-ai chemat pe mine.
-
Cât este ceasul?
-
Nu există oră. Nu e nimic. Nu sunt decât eu și cu tine.
-
Și de ce suntem doar noi doi? De ce acum? De ce așa.
-
Ți-am spus, tu m-ai chemat.
-
Și de ce ai venit?
-
Am venit…ca să te ucid.
-
POFTIM?!?
-
Și ca tu să mă omori pe mine! Știu că de asta m-ai chemat.
-
Nu înțeleg.
-
Trebuie să faci asta Marius. Ne ții pe amândoi prizonieri, în camera asta.
Am învățat pe de rost fiecare replică, fiecare fir de praf ce s-a depus pe
scaunul acesta!
-
Eu…
-
Tu știi cine este persoana moartă acum, ce a stat pe scaunul acesta? Ești
tu Marius, dar tu nu vezi asta, tu ești așa cum ai gândit-o, o muscă pe zid!
Ești un observator care continuă să apese pe butonul de replay. Nu mă mai
chinui Marius. Nu te mai chinui pe tine!
-
Nu înțeleg ce se întâmplă…cred că o să mi se facă rău...
-
Of, normal că o să ți se facă rău. Aici ai și vomitat, de la…vodca aia împuțită!
Dar tu nu ești beat acum Marius, ești...m-am săturat de toate astea.
-
Nu înțeleg despre ce vorbești.
-
Trebuie sa murim, în camera asta. În seara asta. Acum.
-
De ce aș vrea vreodată să…
-
Pentru ca nu sunt ea tâmpitule! Nu vezi?! Nici măcar numele nu mi-l știi!
-
Sigur că știu numele tău!
-
O da? Atunci care este! Spune. Spune-mi numele Marius!
-
Nu știu! Nu știu cine ești, dar nu ești ea!
Spuse Marius arătând cu degetul către ea, tremurând vizibil.
-
Vrei să mor? Uite o fac. O fac. Mă arunc pe geamul ăsta.
-
Asta ai făcut data trecută. Ne întoarcem mereu și mereu de unde am plecat.
-
Data trecută? Stai, asta s-a mai întâmplat?
-
Ești un prost Marius. Dar am să îți dau un imbold de data aceasta. De data
aceasta am să trișez, de dragul tău.
Ea se aproprie și mai mult. Temperatura camerei crescuse vizibil. Scaunul
era crăpat acum, iar zidurile ponosite erau îmbâcsite de sudoare. Vopseaua
scorojită învelea podeaua ca o plapumă de zăpadă, ca o zăpadă din ciment.
Marius se rezemă pe cotorul geamului, iar picioarele sale erau parcă, prea
grele. Haina ce îi atârna pe corp, parcă era făcută din plumb... așa ca o dă
jos, iar gâtul era ca un zid cimentat neglijent de un amator, ce nu a reușit vreodată
să exceleze în zidărie. Ea se apropria de el din ce în ce mai mult, până când
buzele lor reprezentau un nivel egal al gândurilor, al ideii, o suflare
prăfuită. Ochii lor erau ca 4 bibelouri uitate de o femeie în vârstă între două
cărți, o artă prăfuită într-o bibliotecă. Vocea ei – Închide ochii – îl
linișteau, îi furau sensul rațiunii, foamea cunoașterii, nu exista decât foamea
de amintire. De aromă de început de iarnă.
Acum era frig în cameră. Ochii erau închiși, iar în nări era acel miros de
iarnă. Acel miros pe care îl simți la început de Decembrie, înainte de prima
zăpadă, atunci când nopțile senine, sunt mai înstelate ca niciodată. Ea îi prinde
obrajii cu mâinile sale mici, cu unghiile ei date cu ojă, crăpată acum. Părul
ei lung și drept, îi încleșta chipul și, nu mai mirosea a altceva decât mirosul
acela efemer, ce te dezleagă de orice urmă de îndoială.
Sărutul ei este lung, dulce, și amar. Acum nu mai existau gânduri. Acum nu
mai era idee. Lumea așa cum o știa el, nu mai conta. Nu era decât o simfonie a
egoismului, o satisfacție dementă. Apoi… o stare usturătoare... în piept. În
dreptul inimii!
Marius deschide ochii. Dar nu se putea desprinde din sărut. Nu putea vedea
decât ochii ei, larg deschiși. Cu mâinile sale, putea simți în dreptul
pieptului său, lama unui cuțit. Un cuțit înfipt în inima sa. Sărutul ei se
desprinse acum, și o putea privi în ochi. O putea privi cum sângerează. Lama nu
era în pieptul său, ci în a ei. Dar o durere usturătoare îi inunda pieptul. Ea
se uita în ochii lui, în pupilele sale, în timp ce sângele șiroia din inima ei.
Marius se uita înfricoșat, tremurând.
-
Te iu…
...
Întuneric. Ticăitul unui ceas. Era în patul său. Ce se întâmplase…
O mână subțire îl mângâia pe ceafă.
-
Marius?
Se întoarce brusc!..nimeni.
Camera era goală.
