marți, 21 februarie 2017

Prizonier pe pământ.

Astrophe – Sentimentul de a fi blocat pe pământ.


Există un canal pe youtube ce descrie diverse cuvinte ce nu fac parte din vocabularul nostru de zi cu zi și, descrie anumite sentimente pe care poate le-am avut odată în viața noastră, sau le avem zilnic, fără să avem un cuvânt pentru a le eticheta, sau un context în care să le discutăm. Le considerăm sentimente trecătoare, pe care le înecăm în problemele noastre cotidiene, lucrurile cu adevărat...importante.

Canalul se numește The Dictionary of Obscure Sorrow și, au diverse clipuri bazate pe aceste sentimente ne-etichetate, despre limbajul nostru de zi cu zi.

Cuvântul pe care vreau să îl discut se numește Astrophe – Sentimentul de a fi blocat pe pământ.

Cu siguranță că măcar odată v-ați uitat uitat către cerul înstelat și v-ați întrebat dacă asta e tot ce e acolo. Doar niște picățele albe pe cerul nopții, niște picățele neimportante. Ca un tablou pe care îl așezi pe holul apartamentului sau casei tale. E acolo doar de fundal, dar nimeni nu se întreabă ce înseamnă cu adevărat.

E greu să nu te uiți la pământ atunci când mergi pe stradă. Din când în când îți aduci aminte să te uiți în sus și să îți imaginezi posibilitățile. Asta te poate face să te simți blocat, limitat doar la simplul gând de întrebare și realizare a faptului că, ești prizonier pe pământ.

Sunt prizonier?


Pe măsură ce te uiți către cer într-o noapte de insomnie, sau beție, pe măsură ce realizezi limitarea noastră tehnologică…asta te face să rămâi doar cu imaginația.

Poate că așa se simțea Alexandru Cel Mare atunci când se afla în India și se uita spre munții Himalaya, întrebându-se dacă urmează un ocean iar apoi capătul lumii. Sau poate că asta își imaginau Portughezii atunci când se uitau peste ocean, înainte de Columb și se întrebau, ce e după zenith?

Poate că există denumiri pentru pământul nostru, date de posibile alte civilizații, de care nu vom ști niciodată. Sunt constelații întregi din care face parte sistemul nostru solar, pe care nu le vom putea vedea niciodată.

Visăm la alte lumi și…le denumim după zeii nostri antici și totuși, par le fel de îndepărtate precum însăși zeii nostril mitologici.

E greu să nu te gândești la asemenea lucruri și să nu te simți puțin prost, pentru că îți obosești energia de zi cu zi cu întrebări ce nu vor putea fi niciodată răspunse. Dar realizarea faptului că există o limită, nu te face să te simți puțin ca Jim Carrey în filmul The Truman Show?



Lumea este plină de mistere, iar asta te face să înțelegi cum strămoșii noștri credeau în creaturi acvatice, în dragoni, în spirite, sau în Dumnezeu!

Imaginația ne liniștește…



Atunci când tehnologia nu îți permite să vezi ce este după o cortină, nu poți decât să îți imaginezi. Creierul trebuie să știe! Trebuie cu orice preț, iar imaginația nu poate fi altceva decât alinarea neputinței…amăgirea. De asta avem religii, de asta avem muzică, literatură, filozofie! Pentru că trebuie să știm cu orice preț. Iar asta este, la finalul zilei, ceea ce ne alimentează pe noi, oamenii: Curiozitatea! Stimularea!

Suntem niște animale deștepte, fără îndoială, dar fricoase! Însăși cunoștința noastră, ne face să ne fie frică. Limbajul, moralitatea, sunt calități ce sunt fi prezente și în alte ființe dar în continuare, noi oamenii, suntem cei care am reușit să adâncim aceste concepte până la știința filozofiei.

Eu cred că, numai inteligența poate aduce haosul sau ordinea și…câte informații avem de organizat.

Suntem într-un final, niște prizonieri ce nu au văzut niciodată dincolo de celula lor…sau poate niște trecători, ce nu au văzut niciodată ceea ce se află în celula? Suntem oare niște animale crescute în captivitate?


În altă ordine de idei eu vă spun…un început bun de săptămână!


sâmbătă, 11 februarie 2017

Totul este o iluzie

Totul este o iluzie. Dar nu este pentru prima oară când cineva spune asta.

Iluzia este în primul rând modul în care percepem mediul înconjurător. Spunem mereu gândesc, deci exist”, și nu ne deranjăm cu lucrurile neimportante din viața noastră. 
Există un simplu exercițiu pe care l-am învățat la facultate, atunci când eram student la psihologie. Exercițiul consta prin simplu fapt că, profesorul îți spunea să te concentrezi asupra scaunului pe care stai, sau hainele pe care le porți. De cele mai multe ori, realizam că ne doare fundul sau că trebuia să ne scărpinăm pe corp.

Ignorăm ce nu este relevant

Suntem înconjurați de informații pe care le ignorăm. Cum ar fi clipitul sau respirația. Trăim nu după deducții activ-morale, ci după acțiuni automatizate. Până la urmă este un lucru bun, nu? Imaginați-vă o persoană care nu poate uita nimic, niciodată, sau o persoană mereu atentă la toate detaliile din jurul lor. Din păcate, există asemenea persoane și este insuportabil. Suntem construiți genetic să ignorăm ceea ce nu ne afectează în mod direct bunăstarea noastră. Poate că de asta suntem egoiști. 

Poate că egoismul este ceea ce ne salvează de suferință.

Poate că de asta filosofia este considerată însăși o știință ci nu, un aspect cotidian.

Viața este un tablou, nu o poză

De unde știți dacă modul în care vedeți culoare roșie, este la fel ca persoana de lângă voi. În materie de memorie cel puțin, asta știm cu siguranță, prin studii, de faptul că oamenii experimentează în mod diferit același eveniment. De asta martorii într-o curte de justiție, vor relata în mod diferit același eveniment. Pentru că modul în care percepem viața, nu este fotografic, ci mai mult ca o pictură. Doi oameni întotdeauna vor picta în mod diferit același peisaj. Și ajungem din nou la aceeași întrebare.

Este totul o iluzie?

Bun. Știm că trăim pe o planetă, într-un sistem solar, într-o galaxie, într-un univers. Dar nu vom putea vedea niciodată universul, sau galaxia. Noi știm lucrurile astea din calcule matematice și fotografii. 



Veți rămâne surprinși, dar cele mai prestigioase universități și oameni de știință, precum Stephen Hawking, Neil deGrasse Tyson, sau Richard Feynman, au propus această teorie în cariera lor. Noi nu putem să știm dacă suntem o simulare, sau dacă suntem visul unei ființe inteligente. Chiar în ultima dezbatere “Isaac Asimov Memorial Debate-2016”, ai căror prezentatori au fost Neil deGrasse Tyson, și Frederick P. Rose, director al planetariului Hayden, această teorie interesantă a fost dezbătută.

Simpla noastră nevoie de a cunoaște ceea ce nu știm, este ceea ce ne determină să credem în zei, în asemenea teorii științifice. Este ceea ce ne împinge să ne avântăm în spațiu, sau să ne scufundăm în cele mai adânci oceane terestre. Dacă este ceva ce putem să știm cu siguranță, este faptul că suntem genetic creați să cercetăm. Suntem, dacă putem să o spunem așa, ca un copil de 5 ani care își bagă capul peste tot, fără să știe dacă se pune în pericol sau nu. Vrea doar să cunoască.




Suntem egoiști, competitivi, teritoriali și, foarte curioși. Mereu am considerat asta. Suntem prea tineri ca civilizație și, exact ca un copil de 5 ani, atunci când va veni timpul, vom ști pe ce lume trăim cu adevărat și vom putea influența acea lume…asta dacă nu băgăm mâna în priză până atunci…din curiozitate!





Până atunci, eu sunt Greg și vă urez o duminică placută!

Bibliografie


Universul este o simulare:
Isaac Asimov Memorial Debate(2016): https://www.youtube.com/watch?v=wgSZA3NPpBs

Viața este un tablou, nu o poză:
Cât de încredere este memoria ta? TEDex Elizabeth Loftus:

Oameni ce nu pot uita niciodată:
Studiu de caz: 


sâmbătă, 4 februarie 2017

Reflectă realitatea stereotipizările, sau sunt doar construcţii sociale? / partea II



După cum am arătat, stereotipizarea este o metodă creată de societate pentru a forma păreri şi a “cunoaşte” oamenii mai repede. Construim acest mecanism încă din copilărie. După copilărie, experienţele personale, la care se adaugă interferenţele din mass-media, formează modul în care vom percepe şi, asadar, generaliza lumea din jurul nostru.





Intr-un studiu făcut de Allport si Postman (1945) a fost arătat că atunci când facem o introspecţie în memorie, dacă vedem ceva ce nu respectă ordinea sistemului nostru stereotipic, tindem să interpretăm memoria greşit.


În cadrul acestui studiu, numit “the telephone game” (jocul cu telefonul), este prezentată o poză cu un om alb ce ţine un cuţit de buzunar în mână, vorbind cu un om de rasă neagră. Poza este aratată unei persoane. Dupa ce studiază imaginea, subiectul descrie poza participantului ce stă lângă el, şi tot aşa. Poza este arătată şi altor persoane mai departe.

Experimentul a arătat că ultima persoană care a auzit descrierea a receptat faptul că poza prezenta un om negru ţinând cutiţul în mână şi nu omul alb, ceea ce sugerează faptul că oamenii sunt conduşi în mod inconştient de gândirea stereotipică.



Alt experiment, făcut de Plant şi Peruche (2005), se referă la o simulare pe calculator pentru poliţisti. Experimentul constă în a trage cu arma în ţinte reprezentând poze ce arătau oameni înarmaţi şi nu în cele care reprezentau oameni neînarmati. În simulări, rezultatele au arătat că poliţiştii tindeau să împuşte din greşeală mai mulţi oameni de rasă neagră neînarmaţi, decât oameni albi neînarmaţi. Aceste informaţii ne invaţă o dată în plus că atunci când trebuie să fie luate decizii rapid, cunostinţele generale stereotipice sunt prioritare şi in mod automatic folosite, influenţând direct deciziile luate.



Stereotipizarea începe să devină proeminentă în timpul adolescenţei, atunci când tânărul simte nevoia de identitate, de explorare şi, asadar, devine o victimă colaterală a sistemului de credinţe, a culturii societăţii în care trăieşte. https://68.media.tumblr.com/52ee28696a942d70ed85c80583b06cfd/tumblr_obt9yoHpvC1r2pp2to1_500.gifApartenenţa unui grup social devine importantă în viaţa adolescentului. Prin urmare, acesta devine mai familiar cu trăsăturile de personalitate asociate cu grupul din care vrea să facă parte.

Stereotipizarea arată în multe cazuri cât de greşit este prezentată realitatea unei persoane. 

În timpul adolescenţei, această realitate greșită devine corectă, deoarece anumite grupuri sociale presează tânărul să se auto-stereotipizeze și să fie ceea ce nu e, doar pentru a fi plăcut şi a face parte dintr-un întreg.

Un exemplu de stereotipizare greşită ar fi un tânăr de rasă neagră ce se descurcă la matematică. Stereotipul despre băieţi spune că ei se descurcă mai bine la matematică decât fetele, iar acest lucru l-ar pune pe tânăr într-un anumit avantaj, dar stereotipul rasei, legat de abilităţile negrilor în matematică l-ar dezavantaja. (Cu excepția lui Neil deGrasse Tyson desigur).


Dacă ar fi descriminat şi considerat că nu se descurcă deloc la matematică pentru că este negru ar fi o stereotipizare greşită şi o dovadă că generalizarea nu este deloc o metodologie bună de a procesa grupuri sociale într-un mod rapid şi eficient în acelaşi timp.

După cum au aratat oamenii de ştiinţă, stereotipizarea este o metodă folosită pentru a procesa rapid un individ aflat într-un grup social. Oamenii fac acest lucru pentru a salva timp în a cunoaşte fiecare persoană şi pentru a judeca. Deşi stereotipizarea este veche precum civilizaţia, aceasta nu este un produs al naturii, ci un produs al naturii a societăţii. 

În opinia mea sincer, nu este o metodă ce reflectă realitatea, chiar dacă în anumite situaţii de exceptie poate reflecta adevărul. Nevoia de a stereotipiza este naturală, dar asta nu înseamnă ca nu putem învăța "maniere". 

 


Bibliografie






vineri, 3 februarie 2017

Reflectă realitatea stereotipizările, sau sunt doar construcţii sociale? – partea I




Ce este stereotipia? Cercetătorii susţin că stereotipia reprezintă o credinţă generală despre un grup de persoane sau despre o persoană ce aparţine unui grup. In acelasi timp, există oameni care se auto-stereotipizează. O astfel de persoană este definită ca o persoană ale carei credinţe conţin anumite calităţi ce se întâlnesc în grupul din care face parte şi tinde să se poarte aşa cum se poartă întregul colectiv. 




Părerile formate despre un individ ce apartine unui grup constituie “aplicarea stereotipului”. Acest termen denumeşte tipul unei generalizări care este influenţată de o experienţă anterioară ce incurajează crearea unui nou stereotip numit “specificare”.

Modul în care unei persoane i se aplică un stereotip poate fi foarte divers. Un grup stereotipic poate fi de ordine etnică, academică, de familie, un grup religios, o echipă sportivă, de apartenenţă la un sex, etc.






Un exemplu de persoană ce aplică un stereotip ar fi credinţa că toţi japonezii ştiu karate. Asadar, atunci când întâlnim un japonez vom crede că acea persoană trebuie să ştie karate.










Motivul pentru care oamenii folosesc în general stereotipizarea este pentru că face ca procesarea socială să fie rapidă şi uşoară. Dacă despre fiecare grup social există informaţii bine definite, atunci se vor crea aşteptări despre cum ar trebui să se poarte fiecare grup în anumite situaţii sociale.


 
Stereotipizarea încurajează prin aceste modalităţi identitatea socială. Desi poate servi ca un mecanism rapid de a absorbi informaţii despre mai multi oameni dintr-o dată, stereotipizarea poate provoca concluzii greşite despre multe persoane. Astfel, se creeaza concepţii false asupra lor din cauza generalizărilor şi, doar pentru că aparţin unui anumit grup social, ei pot fi discriminaţi sau sfârşesc prin a ocupa poziţii marginalizate în societate.






Este general crezut faptul că gândirea şi informaţiile stereotipice sunt obţinute devreme, în copilărie. După ce sunt invăţate complet, ele devin rezistente schimbărilor, cu trecerea anilor. De exemplu, pană la vârsta de trei ani, copii deja sunt capabili să distingă diferenţele între femei şi bărbați. Ei pot asocia foarte bine anumite obiecte, cum ar fi jucăriile, fiecărui gen în parte (masinuţele pentru băieţi, păpuşile pentru fete). După mai multă dezvoltare, copiii arată o anumită flexibilitate în asocierea obiectelor, dar acestea rămân stabile. 

 
Abilitatea oamenilor de a distinge între femei şi barbati din copilărie nu este doar un contribuitor al formarii identitatii sexuale de mai tarziu, dar formează şi o cultură generală despre lumea socială.






 
După cum spuneau Diekman si Eagly (2000), modul în care copiii îşi formează stereotipuri între femei şi bărbati încă de la începutul vieţii este un factor puternic ce incurajează modul în care ei vor percepe de-a lungul vieţii rolul fiecarui sex în societate. Nu numai că putem să asociem obiecte sexelor din primii ani, dar copiii pot clasifica fotografii pentru bărbaţi şi femei în termeni de sex, de la vârsta de trei ani. Într-un studiu făcut de Eldelbrock si Sugawara (1978), copiilor aflaţi între vârsta de 3 si 5 ani li s-au prezentat poze aratând femei şi barbati facând anumite activităţi, iar apoi au fost rugaţi să spună ce activităţi din imaginile prezentate erau pentru băieţi, fete, sau pentru amândoi. Acest exerciţiu se numeşte « Sex Role Learning Index (SERLI) – Indexul de invatare a rolului sexelor ».


Se poate spune că stereotipizarea este născută de interacţiunile din societate, fiind o modalitate de a folosi mai puţin timp pentru a crede că ştii pe cineva, în sensul de a-l cunoaşte, dar este doar un mecanism artificial.




Bibliografie 







joi, 2 februarie 2017

Ceaiul negru. Ce este, la ce este bun?

Ceaiul negru este în opinia mea, cel mai bun ceai și cel mai bun înlocuitor, pentru cafea. În ciuda faptului că Turcii au găsit-o ca înlocuitor perfect pentru cafea după prăbușirea imperiului Otoman, după 1923, sau ca înlocuitor al cafelei moca (adusă din peninsula arabică, care și-a luat numele după portul yemenit Mocha), sau faptul că Chinezii o beau de 5000 de ani, pentru mine, ceaiul negru, este cel mai bun remediu pentru o durere de cap, o sesiune,sau nevoia de a părea excentric într-o cameră în care toată lumea comandă cafea.

Ce este ceaiul negru

Ceaiul turcesc a fost introdus în societatea românească după ce acesta a intrat în obiceiurile imperiului Otoman, prin intermediul drumului de mătase, după anii 1500. După cum știm, multe delicatese Turcești definesc bucătăria țărilor Balcanice, precum Rahatul, Halvaua, Halvița, până la Musaca, Ciubucul sau ceaiul negru, Turcesc.

La ce este bun

Ceaiul negru este bogat în teină și este mai slab decât cafeaua, dar are același efect. Poate fi considerat cel mai bun înlocuitor pentru oamenii cu diabet și cel mai bun remediu celor împătimiți de cafele sau energizante, ce vor să evite diabetul sau alte boli.

Se știe faptul că ceaiul negru:
·         
  •         Ajută la prevenirea cancerului;
  • ·         Conținutul ridicat de cafeină din teină ajută capacitatea de concentrare și rezistență la oboseală fărsă afecteze inimă;
  • ·         Consumul regulat de ceai negru distruge virușii orali (cum ar fi herpesul);
  • ·        Ajută la diverse infecții ale pielii, diareei, pneumoniei și cistitei (de preferat a se consuma împreună cu tratamentul prescris de medic. Nu înlocuiți medicamentele cu remedii băbești);
  • ·         Ceaiul negru, față de cafea, este benefic inimii. Consumul regulat, în cantități limitate, luptă împotriva colesterolului.

Ceaiul negru este chiar indicat pentru pacienții care suferă de diabet de tip II, conform unui studiu al universității din Teheran. Conform acestui studiu, ceaiul negru ajută la echilibrarea nivelului glicemiei din organism.

În opinia mea, ceaiul negru este cea mai bună alternativă consumului de cafea. Se recomandă a se consuma dimineața, în timpul sesiunilor, sau orelor peste program la muncă. Plus că gustul este formidabil și poate fi o activitate prin care poți să pari că faci ceva diferit față de ceilalți.

Nu asta ne dorim cu toții?



Bibliografie






Łódź