26

Nu am mai scris de mult timp. Pentru o secundă am crezut că nu voi mai scrie deloc. Dar e ceva care mă împinge mereu din înăuntru și, mă face să mă întorc de unde am plecat. Câteodată durează o zi, altă dată, o veșnicie.

Pentru cine a mai tras cu ochiul prin blogul meu știe că am plecat în Polonia acum aproape un an. Am vrut să trăiesc și eu "în afară". Nu că nu aș mai fi făcut asta în trecut, dar am vrut să văd cum este să trăiești singur, pe picioarele tale, departe de casă. Pe vremuri se pleca în armată, iar ceva mai demult se pleca în călătorii spirituale. Îmi place să cred că numai prin călătoriile lungi, te poți apropria de maturitate. Sau cel puțin orice activitate care te scoate din zona ta de confort. Nu știu dacă asta este calea, dar am făcut ceea ce am crezut eu că este mai bine. Mi-am urmat inima, oricât de mult nu cred în vorba asta, e cea mai apropiată metaforă pentru a descrie de ce am plecat eu în Polonia.

După aproximativ un an de la plecarea mea, în prima zi după ce am împlinit vârsta de 26 de ani, mă uit în urmă și încerc să îmi dau seama ce am făcut. Ce am câștigat și, ce am pierdut. Țin să dau credit unei prietene bune pentru această introspecție în trecut, deoarece în noaptea zilei mele de naștere, mi s-a pus această întrebare de către ea și, aș vrea să îi răspund...de fapt aș vrea să-mi răspund, pentru că probabil peste timp am să recitesc această postare.

...

Îmi aduc aminte ultimele nopți înainte să vin aici. Eram "super pumped", plin de adrenalină, ieșeam să mă plimb prin cartier în toiul nopții, mai mult pentru că țineam o dietă în perioada aceea iar plimbările lungi făceau parte din ritualul meu. Un ritual ce m-a ajutat să pierd 35 de kilograme. Ascultam muzică în căști, mergeam aproape non stop prin București, zi și noapte și îmi făceam fel de fel de scenarii despre cum se va schimba viața mea. Nu era o simplă plecare într-o țară străină, era plecarea mea în necunoscut. Într-un loc în care anumite lucruri vor ține de mine, iar altele nu vor ține. 

Ce am câștigat.

Am reușit să îmi găsesc un job cu care mă simt acomodat, după ce am plecat dintr-un alt job cu care nu mă acomodam. Mi-am dat seama în felul acesta că frica, de orice natură, poate să îți fie un bun prieten, atunci când este abordată în mod constructiv. Am reușit să termin un Master pe care îl credeam pierdut din cauza naturii contextului în care mă aflam: într-o țară nouă, prea concentrat pe planul acomodării cu o cultură nouă, un job nou, un stil de viață nou. Dar din nou, frica și abordarea constructivă s-a dovedit a fi un prieten bun. De fapt, frica este un mecanism de supraviețuire. Trăiască selecția naturală...

Ce am pierdut.

Faptul că...pentru anumiți oameni, comoditatea este un mecanism de apărare care nu înțelege că nu aduce decât un sentiment de siguranță, dar nu o dezvoltare personală ideală pe lungă durată. Am abordat frica în mod constructiv pentru că este un sentiment tăios, menit să îți întărească simțul atenției și instinctul de supraviețuire. Sentimentul de confort este parșiv, este un prieten care te înjunghie vârf cu vârf, pe nesimțite, precum un bulgăre de zăpadă. Ca să o spun mai franc, după acomodarea în acest tărâm îndepărtat de casa de baștină, am pierdut contactul cu viața pe care o aveam înainte, așa că am neglijat procesul pierderii de kilograme. Chiar am căpătat înapoi o parte.

Ce este în prezent.

Nu există bine fără rău. Iar după cum e vorba...tot răul înspre bine. Consider că tot ce am pierdut a contribuit cumva la ceea ce am câștigat. Cu siguranță că, voi continua să lupt cu demonii mei și nu voi avea liniște până când nu voi duce la capăt ceea ce îmi doresc să realizez. Cel puțin asta este atitudinea care, în opinia mea, orice om ar trebui să o aibă față de viață. 

Se spune că viața e scurtă. Eu cred că viața devine scurtă numai după ce deja s-a scurs. Așa că până când viața devine scurtă, viața este lungă. Așadar, niciodată nu cred că este prea târziu pentru atingerea unui țel.

În concluzie, unde mă aflu la 8 luni și câteva zile de când am scris pentru prima oară despre aventura mea în Polonia? Mă aflu într-un local, seara, într-un oraș pe care acum un an nu îl știam decât din poze, și sunt înconjurat de oameni pe care acum câteva luni nu îi cunoșteam, dar care în momentul acesta îi simt apropiați, într-un sens prietenesc, de familie. 

Tatăl meu crede că, poate asta înseamnă să fi înconjurat de oameni din aceeași țară în diaspora iar asta cred și eu. Dar mai mult decât atât cred că... asta simți atunci când ajungi într-un loc în care te potrivești.

Nu știu ce va urma după postarea asta. Dar știu că în momentul acesta, după aproximativ un an de incertitudini și speranțe, pot spune că mă aflu într-un loc, din care dacă voi pleca vreodată...voi putea spune pentru restul vieții mele că acea perioadă, acel moment, a fost un loc din care am plecat.

 Kraków în acest moment, mă definește.