Camera era goală.

Ce postez acum este o poveste pe care am scris-o acum ceva timp. Nu are legătură cu Cătun. Nu are legătură cu nimic. Este o poveste pe care am scris-o mai demult și am redescoperit-o astăzi. Sper să vă placă.

Dreptul de autor pentru ilustrată îmi aparține. 

...

Camera era goală

Asta era tot ce putea să vadă în momentul acela. Pereții erau ponosiți, vopseaua părea ca un cadavru, iar zidul, un iubit ce nu voia să îi dea drumul, încă agățând de vreme, ca un clește ce nu voia să înțeleagă faptul că vopseaua, nu va mai fi niciodată ca înainte. Hm…ce gânduri, naive…

Camera era goală. Era goală într-adevăr, mai puțin canapeaua pe care el își zăcea corpul îmbibat de alcool, canapeaua ce părea mai veche decât gândurile sale patetice, canapeaua nu avea sens. Canapeaua și… scaunul. Un scaun la fel de îmbâcsit de vreme, un scaun la fel de netezit de gânduri sau…fundurile a unor oameni ce probabil nu mai trăiau acum, dar scaunul încă păstra probabil, la nivel molecular, o cicatrice atomică, a fundului unui domn, ce odată trăia și iubea, sau ura. Doar el și acel scaun. Scaunul reprezenta portretul blocului de vis-a-vis, ce putea fi observat prin geamul mare, cu cotor de lemn crăpat, crăpat de atâtea veri toride și atâtea furtuni  demente. El era una cu acea cameră. Camera aceea era definiția perfectă a sa! Sau poate, cine știe... Vodca avea un cuvânt de spus în această percepție imaginară.

În ciuda acestei fantome a trecutului ce îi încețoșau pupilele, în ciuda singurătății reprimate undeva în creierul său, camera era plină de fericire. Oameni râzând, dansând și sărutând. Pe fundal se auzea o melodie. Nu știm bine ce melodie, dar melodia îi alerga gândul și, lacul de votcă din gura sa, angajându-se pe șoseaua gâtului.

-          Fii fericit.

Își spunea el în sinea sa. Trebuia să lase vopseaua să cadă pe podea, să o măture vântul, sau pașii vioi ai oamenilor din cameră.

-          Hei ce s-a întâmplat? Nu te-am văzut de o oră. Hai zi că ți-a venit de hac vodca aia! Haha, fii fericit amice. Am reușit! Am terminat. S-a terminat! Suntem învingători.

-          Nu prea mă simt un învingător Harris…

-          Ai terminat Marius! Nu lăsa fantome din trecut să îți bântuie prezentul. Nu te mai uita atât în abis. Uite, ți-o prezint pe Angela, sau Angelica, așa cum îi place să i se spună. Haha! Dar, fie vorba între noi – spuse Harris, apropriindu-se de urechea lui Marius – e destul de demonică, dacă știi la ce mă refer... Haha!

Nu voia nimic. Știa că greșește, știa că rațiunea îl implora, dar animalul său sfâșia orice urmă de logică.

-          Bună frumusețe!

Se auzi brusc vocea bătătorită de țigări a Angelei. Angela… ce ironie, arăta ca un cățel plouat. Dar nu apucă să termine dumicatul de gând, pentru că buzele Angelei se atașează brusc de ale sale. Buzele erau ude, ude de vodkă. Sânii ei calzi erau presați de inima sa, de ideile sale, de trăirile sale. Se simțea invadat de prezența acestei necunoscute, dar întâmpina sărutul ei ca pe un prieten vechi. Acum era și el una cu acea cameră. Nu mai era un observator, o muscă pe zid, percepând camera ca un univers plin de stele. Nu. Acum el era însăși o stea, un univers. Angela nu era decât o cometă în trecere ce se topea deasupra soarelui său, dar…vai ce spectacol.

Acum era și el un membru al petrecerii. El însăși era o petrecere. Gustul de femeie al Angelei îi curgea pe gât, odată cu diferite lichide alcoolice, creând un gust de ambrozie, o sărbătoare pe măsură!

Angela dormea acum. Momentul trecuse, iar iubita sa de la ora 22 nu era acum decât, fosta sa iubită dintre orele 22 și 23. Un ceas de femeie. Dormea dar… parcă dormea toată lumea! Liniște! Freamătele erau dispărute acum. Toată lumea era întinsă pe jos și nu se clintea.

-          S-a făcut atât de târziu? - Se întrebă Marius. - Oare cât am putut să beau? Ce se întâmplă aici?

Marius se ridică de pe acea canapea și își târă corpul greu printre cadavrele adormite. Era încă noapte. Afară, străduța pavată cubic, înghesuită de clădiri vechi și baruri albastre, era la fel de pustie. Toată lumea dormea. Ce însemna asta. Visa? Chiar era un vis? Poate că Harris a avut dreptate în legătură cu alcoolul, sau poate că înnebunise. Apoi, undeva, în capătul opus al camerei, după un colț, apare o siluetă. O siluetă feminină, fără trăsături. Era prea departe.

...

Încetul, cu încetul, silueta se aproprie de el, ocolind corpurile adormite ale prietenilor săi. Tunete și fulgere îi presau gratiile pieptului, respirația era sacadată, respirația devenea din ce în ce mai scurtă. Sudori curgeau ca o cascadă pe tâmplele reci și…

-Marius. Marius... Marius!

Strigă silueta la el. Era ea… era, ea. Și era vie.

-          T-tu? C-ce cauți a-ici?

-          Tu m-ai chemat nu?... De ce m-ai chemat Marius?

-          Eu nu te-am chemat pe tine! Tu ești cea care mă cheamă prin, prin…

-          Prin?

-          Nu știu. Nu știu ce se întâmplă, și nu îmi place. De ce este atât de liniște. De ce e toată lumea moartă?

-          Dorm Marius. Tu i-ai adormit, apoi m-ai chemat pe mine.

-          Cât este ceasul?

-          Nu există oră. Nu e nimic. Nu sunt decât eu și cu tine.

-          Și de ce suntem doar noi doi? De ce acum? De ce așa.

-          Ți-am spus, tu m-ai chemat.

-          Și de ce ai venit?

-          Am venit…ca să te ucid.

-          POFTIM?!?

-          Și ca tu să mă omori pe mine! Știu că de asta m-ai chemat.

-          Nu înțeleg.

-          Trebuie să faci asta Marius. Ne ții pe amândoi prizonieri, în camera asta. Am învățat pe de rost fiecare replică, fiecare fir de praf ce s-a depus pe scaunul acesta!

-          Eu…

-          Tu știi cine este persoana moartă acum, ce a stat pe scaunul acesta? Ești tu Marius, dar tu nu vezi asta, tu ești așa cum ai gândit-o, o muscă pe zid! Ești un observator care continuă să apese pe butonul de replay. Nu mă mai chinui Marius. Nu te mai chinui pe tine!

-          Nu înțeleg ce se întâmplă…cred că o să mi se facă rău...

-          Of, normal că o să ți se facă rău. Aici ai și vomitat, de la…vodca aia împuțită! Dar tu nu ești beat acum Marius, ești...m-am săturat de toate astea.

-          Nu înțeleg despre ce vorbești.

-          Trebuie sa murim, în camera asta. În seara asta. Acum.

-          De ce aș vrea vreodată să…

-          Pentru ca nu sunt ea tâmpitule! Nu vezi?! Nici măcar numele nu mi-l știi!

-          Sigur că știu numele tău!

-          O da? Atunci care este! Spune. Spune-mi numele Marius!

-          Nu știu! Nu știu cine ești, dar nu ești ea!

Spuse Marius arătând cu degetul către ea, tremurând vizibil.

-          Vrei să mor? Uite o fac. O fac. Mă arunc pe geamul ăsta.

-          Asta ai făcut data trecută. Ne întoarcem mereu și mereu de unde am plecat.

-          Data trecută? Stai, asta s-a mai întâmplat?

-          Ești un prost Marius. Dar am să îți dau un imbold de data aceasta. De data aceasta am să trișez, de dragul tău.

Ea se aproprie și mai mult. Temperatura camerei crescuse vizibil. Scaunul era crăpat acum, iar zidurile ponosite erau îmbâcsite de sudoare. Vopseaua scorojită învelea podeaua ca o plapumă de zăpadă, ca o zăpadă din ciment.

Marius se rezemă pe cotorul geamului, iar picioarele sale erau parcă, prea grele. Haina ce îi atârna pe corp, parcă era făcută din plumb... așa ca o dă jos, iar gâtul era ca un zid cimentat neglijent de un amator, ce nu a reușit vreodată să exceleze în zidărie. Ea se apropria de el din ce în ce mai mult, până când buzele lor reprezentau un nivel egal al gândurilor, al ideii, o suflare prăfuită. Ochii lor erau ca 4 bibelouri uitate de o femeie în vârstă între două cărți, o artă prăfuită într-o bibliotecă. Vocea ei – Închide ochii – îl linișteau, îi furau sensul rațiunii, foamea cunoașterii, nu exista decât foamea de amintire. De aromă de început de iarnă.

Acum era frig în cameră. Ochii erau închiși, iar în nări era acel miros de iarnă. Acel miros pe care îl simți la început de Decembrie, înainte de prima zăpadă, atunci când nopțile senine, sunt mai înstelate ca niciodată. Ea îi prinde obrajii cu mâinile sale mici, cu unghiile ei date cu ojă, crăpată acum. Părul ei lung și drept, îi încleșta chipul și, nu mai mirosea a altceva decât mirosul acela efemer, ce te dezleagă de orice urmă de îndoială.

Sărutul ei este lung, dulce, și amar. Acum nu mai existau gânduri. Acum nu mai era idee. Lumea așa cum o știa el, nu mai conta. Nu era decât o simfonie a egoismului, o satisfacție dementă. Apoi… o stare usturătoare... în piept. În dreptul inimii!

Marius deschide ochii. Dar nu se putea desprinde din sărut. Nu putea vedea decât ochii ei, larg deschiși. Cu mâinile sale, putea simți în dreptul pieptului său, lama unui cuțit. Un cuțit înfipt în inima sa. Sărutul ei se desprinse acum, și o putea privi în ochi. O putea privi cum sângerează. Lama nu era în pieptul său, ci în a ei. Dar o durere usturătoare îi inunda pieptul. Ea se uita în ochii lui, în pupilele sale, în timp ce sângele șiroia din inima ei. Marius se uita înfricoșat, tremurând.

-          Te iu…

...

Întuneric. Ticăitul unui ceas. Era în patul său. Ce se întâmplase…

O mână subțire îl mângâia pe ceafă.

-          Marius?

Se întoarce brusc!..nimeni.

Camera era goală.