Camera era goală.

Ce postez acum este o poveste pe care am scris-o acum ceva timp. Nu are legătură cu Cătun. Nu are legătură cu nimic. Este o poveste pe care am scris-o mai demult și am redescoperit-o astăzi. Sper să vă placă.

Dreptul de autor pentru ilustrată îmi aparține. 

...

Camera era goală

Asta era tot ce putea să vadă în momentul acela. Pereții erau ponosiți, vopseaua părea ca un cadavru, iar zidul, un iubit ce nu voia să îi dea drumul, încă agățând de vreme, ca un clește ce nu voia să înțeleagă faptul că vopseaua, nu va mai fi niciodată ca înainte. Hm…ce gânduri, naive…

Camera era goală. Era goală într-adevăr, mai puțin canapeaua pe care el își zăcea corpul îmbibat de alcool, canapeaua ce părea mai veche decât gândurile sale patetice, canapeaua nu avea sens. Canapeaua și… scaunul. Un scaun la fel de îmbâcsit de vreme, un scaun la fel de netezit de gânduri sau…fundurile a unor oameni ce probabil nu mai trăiau acum, dar scaunul încă păstra probabil, la nivel molecular, o cicatrice atomică, a fundului unui domn, ce odată trăia și iubea, sau ura. Doar el și acel scaun. Scaunul reprezenta portretul blocului de vis-a-vis, ce putea fi observat prin geamul mare, cu cotor de lemn crăpat, crăpat de atâtea veri toride și atâtea furtuni  demente. El era una cu acea cameră. Camera aceea era definiția perfectă a sa! Sau poate, cine știe... Vodca avea un cuvânt de spus în această percepție imaginară.

În ciuda acestei fantome a trecutului ce îi încețoșau pupilele, în ciuda singurătății reprimate undeva în creierul său, camera era plină de fericire. Oameni râzând, dansând și sărutând. Pe fundal se auzea o melodie. Nu știm bine ce melodie, dar melodia îi alerga gândul și, lacul de votcă din gura sa, angajându-se pe șoseaua gâtului.

-          Fii fericit.

Își spunea el în sinea sa. Trebuia să lase vopseaua să cadă pe podea, să o măture vântul, sau pașii vioi ai oamenilor din cameră.

-          Hei ce s-a întâmplat? Nu te-am văzut de o oră. Hai zi că ți-a venit de hac vodca aia! Haha, fii fericit amice. Am reușit! Am terminat. S-a terminat! Suntem învingători.

-          Nu prea mă simt un învingător Harris…

-          Ai terminat Marius! Nu lăsa fantome din trecut să îți bântuie prezentul. Nu te mai uita atât în abis. Uite, ți-o prezint pe Angela, sau Angelica, așa cum îi place să i se spună. Haha! Dar, fie vorba între noi – spuse Harris, apropriindu-se de urechea lui Marius – e destul de demonică, dacă știi la ce mă refer... Haha!

Nu voia nimic. Știa că greșește, știa că rațiunea îl implora, dar animalul său sfâșia orice urmă de logică.

-          Bună frumusețe!

Se auzi brusc vocea bătătorită de țigări a Angelei. Angela… ce ironie, arăta ca un cățel plouat. Dar nu apucă să termine dumicatul de gând, pentru că buzele Angelei se atașează brusc de ale sale. Buzele erau ude, ude de vodkă. Sânii ei calzi erau presați de inima sa, de ideile sale, de trăirile sale. Se simțea invadat de prezența acestei necunoscute, dar întâmpina sărutul ei ca pe un prieten vechi. Acum era și el una cu acea cameră. Nu mai era un observator, o muscă pe zid, percepând camera ca un univers plin de stele. Nu. Acum el era însăși o stea, un univers. Angela nu era decât o cometă în trecere ce se topea deasupra soarelui său, dar…vai ce spectacol.

Acum era și el un membru al petrecerii. El însăși era o petrecere. Gustul de femeie al Angelei îi curgea pe gât, odată cu diferite lichide alcoolice, creând un gust de ambrozie, o sărbătoare pe măsură!

Angela dormea acum. Momentul trecuse, iar iubita sa de la ora 22 nu era acum decât, fosta sa iubită dintre orele 22 și 23. Un ceas de femeie. Dormea dar… parcă dormea toată lumea! Liniște! Freamătele erau dispărute acum. Toată lumea era întinsă pe jos și nu se clintea.

-          S-a făcut atât de târziu? - Se întrebă Marius. - Oare cât am putut să beau? Ce se întâmplă aici?

Marius se ridică de pe acea canapea și își târă corpul greu printre cadavrele adormite. Era încă noapte. Afară, străduța pavată cubic, înghesuită de clădiri vechi și baruri albastre, era la fel de pustie. Toată lumea dormea. Ce însemna asta. Visa? Chiar era un vis? Poate că Harris a avut dreptate în legătură cu alcoolul, sau poate că înnebunise. Apoi, undeva, în capătul opus al camerei, după un colț, apare o siluetă. O siluetă feminină, fără trăsături. Era prea departe.

...

Încetul, cu încetul, silueta se aproprie de el, ocolind corpurile adormite ale prietenilor săi. Tunete și fulgere îi presau gratiile pieptului, respirația era sacadată, respirația devenea din ce în ce mai scurtă. Sudori curgeau ca o cascadă pe tâmplele reci și…

-Marius. Marius... Marius!

Strigă silueta la el. Era ea… era, ea. Și era vie.

-          T-tu? C-ce cauți a-ici?

-          Tu m-ai chemat nu?... De ce m-ai chemat Marius?

-          Eu nu te-am chemat pe tine! Tu ești cea care mă cheamă prin, prin…

-          Prin?

-          Nu știu. Nu știu ce se întâmplă, și nu îmi place. De ce este atât de liniște. De ce e toată lumea moartă?

-          Dorm Marius. Tu i-ai adormit, apoi m-ai chemat pe mine.

-          Cât este ceasul?

-          Nu există oră. Nu e nimic. Nu sunt decât eu și cu tine.

-          Și de ce suntem doar noi doi? De ce acum? De ce așa.

-          Ți-am spus, tu m-ai chemat.

-          Și de ce ai venit?

-          Am venit…ca să te ucid.

-          POFTIM?!?

-          Și ca tu să mă omori pe mine! Știu că de asta m-ai chemat.

-          Nu înțeleg.

-          Trebuie să faci asta Marius. Ne ții pe amândoi prizonieri, în camera asta. Am învățat pe de rost fiecare replică, fiecare fir de praf ce s-a depus pe scaunul acesta!

-          Eu…

-          Tu știi cine este persoana moartă acum, ce a stat pe scaunul acesta? Ești tu Marius, dar tu nu vezi asta, tu ești așa cum ai gândit-o, o muscă pe zid! Ești un observator care continuă să apese pe butonul de replay. Nu mă mai chinui Marius. Nu te mai chinui pe tine!

-          Nu înțeleg ce se întâmplă…cred că o să mi se facă rău...

-          Of, normal că o să ți se facă rău. Aici ai și vomitat, de la…vodca aia împuțită! Dar tu nu ești beat acum Marius, ești...m-am săturat de toate astea.

-          Nu înțeleg despre ce vorbești.

-          Trebuie sa murim, în camera asta. În seara asta. Acum.

-          De ce aș vrea vreodată să…

-          Pentru ca nu sunt ea tâmpitule! Nu vezi?! Nici măcar numele nu mi-l știi!

-          Sigur că știu numele tău!

-          O da? Atunci care este! Spune. Spune-mi numele Marius!

-          Nu știu! Nu știu cine ești, dar nu ești ea!

Spuse Marius arătând cu degetul către ea, tremurând vizibil.

-          Vrei să mor? Uite o fac. O fac. Mă arunc pe geamul ăsta.

-          Asta ai făcut data trecută. Ne întoarcem mereu și mereu de unde am plecat.

-          Data trecută? Stai, asta s-a mai întâmplat?

-          Ești un prost Marius. Dar am să îți dau un imbold de data aceasta. De data aceasta am să trișez, de dragul tău.

Ea se aproprie și mai mult. Temperatura camerei crescuse vizibil. Scaunul era crăpat acum, iar zidurile ponosite erau îmbâcsite de sudoare. Vopseaua scorojită învelea podeaua ca o plapumă de zăpadă, ca o zăpadă din ciment.

Marius se rezemă pe cotorul geamului, iar picioarele sale erau parcă, prea grele. Haina ce îi atârna pe corp, parcă era făcută din plumb... așa ca o dă jos, iar gâtul era ca un zid cimentat neglijent de un amator, ce nu a reușit vreodată să exceleze în zidărie. Ea se apropria de el din ce în ce mai mult, până când buzele lor reprezentau un nivel egal al gândurilor, al ideii, o suflare prăfuită. Ochii lor erau ca 4 bibelouri uitate de o femeie în vârstă între două cărți, o artă prăfuită într-o bibliotecă. Vocea ei – Închide ochii – îl linișteau, îi furau sensul rațiunii, foamea cunoașterii, nu exista decât foamea de amintire. De aromă de început de iarnă.

Acum era frig în cameră. Ochii erau închiși, iar în nări era acel miros de iarnă. Acel miros pe care îl simți la început de Decembrie, înainte de prima zăpadă, atunci când nopțile senine, sunt mai înstelate ca niciodată. Ea îi prinde obrajii cu mâinile sale mici, cu unghiile ei date cu ojă, crăpată acum. Părul ei lung și drept, îi încleșta chipul și, nu mai mirosea a altceva decât mirosul acela efemer, ce te dezleagă de orice urmă de îndoială.

Sărutul ei este lung, dulce, și amar. Acum nu mai existau gânduri. Acum nu mai era idee. Lumea așa cum o știa el, nu mai conta. Nu era decât o simfonie a egoismului, o satisfacție dementă. Apoi… o stare usturătoare... în piept. În dreptul inimii!

Marius deschide ochii. Dar nu se putea desprinde din sărut. Nu putea vedea decât ochii ei, larg deschiși. Cu mâinile sale, putea simți în dreptul pieptului său, lama unui cuțit. Un cuțit înfipt în inima sa. Sărutul ei se desprinse acum, și o putea privi în ochi. O putea privi cum sângerează. Lama nu era în pieptul său, ci în a ei. Dar o durere usturătoare îi inunda pieptul. Ea se uita în ochii lui, în pupilele sale, în timp ce sângele șiroia din inima ei. Marius se uita înfricoșat, tremurând.

-          Te iu…

...

Întuneric. Ticăitul unui ceas. Era în patul său. Ce se întâmplase…

O mână subțire îl mângâia pe ceafă.

-          Marius?

Se întoarce brusc!..nimeni.

Camera era goală.

                                                                                                                                    

Cine ești tu?

Cine suntem?

Probabil că toți avem o imagine despre noi, în funcție de societatea în care trăim. Sunt un student, un părinte, un cetățean model, sau poate un nimeni, dacă ne simțim mai deprimați, sau mai noncomformiști. În orice caz, orice viziune pe care o avem asupra noastră, chiar și așa zisa anti-viziune, este un rezultat al societății în care ne naștem și de care suntem formați.

Atunci când ne gândim la noi, în universul social creat de stră-stră-stră, etc., bunicii noștri, trebuie să ținem cont de 3 calități –

• Cine sunt eu?
• Cât de mult din tine este cu adevărat tine?
• Ce crezi despre poziția ta în societate?

Cine ești tu?

Un membru al familiei tale? Un sportiv? O femeie periculoasă și seducătoare? Un student? Un ratat? Fiecare dintre noi are o schemă pe care o folosește pentru a își da un sens în această lume. Să le spunem auto-scheme. Poate fi împărțită între viziunea ideală asupra ta, cea pe care o doreși, fie că faci ceva pentru asta sau e doar gura de tine, imaginea pe care tu crezi că ar trebui să o ai (Să fii un părinte bun, un cetățean care își plătește facturile și se duce în fiecare duminică la biserică) și într-un final, adevăratul TU. Acel TU pe care poate îl știi și nu vrei să îl accepți, sau îl accepți dar nu îl cunoști cu adevărat pentru că îți este frică. Cine știe până la urmă? Cu toții avem demonii noștri.

Noi credem de cele mai multe ori că ceea ce suntem și alegerile pe care le facem ne aparțin în totalitate nouă. Dar nu ne gândim de cele mai multe ori la faptul că familia în care creștem, prietenii pe care îi avem, filmele pe care le vedem, fiecare joacă un rol ce ne va defini într-un final poziția pe care o ocupăm în societate și ne influențează alegerile.

Dar dacă noi, ceea ce suntem, reprezintă rezultatul unui amalgam de influențe biopsihosociale, atunci...ce am fi fost, dacă nu ar fi existat absolut nicio influență externă? Am fi putut fi o identitate fără aceste influențe? Oare individualitatea este direct legată de manipulările societății în care trăim? Pe bune acum, cum poate cineva fi cineva, fără altcineva? Și cum poate fi altcineva cineva, fără tine? Fără societate. Simplul concept de cineva, este un rezultat al societății. Dar mergem puțin prea departe cu subiectul.

Cât de multe știm despre noi?

Ați auzit de experimentele acelea cu oamenii care încercau să își prezică singuri cum s-ar simți dacă s-ar întâmpla cutare lucru? De cele mai multe ori oamenii își prezic sentimentele, dar întotdeauna exagerează atunci când vine vorba de intensitate. De asta se spune că nu este bine niciodata să te duci la cumpărături când îți este foame.

Există un experiment în care două persoane sunt analizate din punct de vedere al fericirii și mulțumirii de sine. Prima persoană tocmai a câștigat la loterie un milion de euro, iar cealaltă persoană tocmai și-a pierdut picioarele într-un accident. Evident că prima persoană prezice faptul că de acum încolo, va fi cel mai fericit om din lume până la moarte. Nefericitul desigur, aflat într-o stare de depresie, vede viitorul sumbru, întunecat. Dar, experimentul se repetă peste un an și arată un grad egal de mulțumire de sine.

Există o vorbă – Banii îi mai faci, dar împlinirea nu se atinge o dată pe lună. Sau de două ori, depinde cum ești plătit.

Ideea este că ne place să judecăm, să presupunem, dar nu știm nici măcar cine suntem noi. Poți să crezi că știi cine ești, dar de cele mai multe ori ceea ce știi despre tine este de fapt ceea ce accepți tu, ceea ce te lasă să dormi noaptea.

Disociațiile Cognitive, un coșmar!

Sinele, de cele mai multe ori este ca atunci când mergi pe o stradă aglomerată, plină de clădiri înalte, într-o zi când te grăbești la muncă, sau unde ai tu treabă. De cele mai multe ori urmărești drumul tău și eviți să ridici privirea, să realizezi câte lucruri te înconjoară. Poate că de asta avem fel de fel de reacții atunci când valorile noastre sunt atacate cu aspecte ale sinelui nostru, pe care nu îl acceptăm.

De ce nu ne cunoaștem?

De multe ori simt că însăși creierul nostru, ce ne ajută sa percepem toată lumea asta urâtă și frumoasă, este în același timp și celula noastră. Suntem prizonierii unei minți care nu poate să trăiască în discomfort, care vrea să se regleze după restul minților, dintr-o frică primitivă de a nu rămâne în afara tribului, de a nu muri. O minte ce alege interpretări alternative, atunci când apare o contracție. Un creier ce ne limitează percepția spectrului de culori, sau al sunetelor. Ca o foaie de hârtie. Tot ce se află dincolo de margini, nu putem decât să ne imaginăm.

Când stai să te gândești, realizezi că tot ce știi despre tine, este rezultatul unor factori externi. Ții cu echipa X pentru că te-a dus tatăl tău la meciuri când erai mic. Îți place marca X de ciocolată pentru că mulți dintre prietenii tăi o consumă și ai văzut și reclama aia mișto în care îți plăcea cum mușca ăla din baton. Iar tu, la rândul tău influențezi pe alții prin modul în care te îmbraci, modul în care ai spus chestia aia prietenei tale atunci în față la cinema.

Să nu disperăm

Deși ești un rezultat al societății în care ai crescut, online sau offline, foarte mulți oameni reprezintă și ei acel rezultat. Tu faci parte la rândul tău din societate și tu manipulezi pe alții. Suntem un mecanism. O mașinărie vie în care fiecare piuliță o activează pe cealaltă. Exact ca și natura, sau universul. Asta suntem. Sau poate că nu suntem deloc asta. Cine știe? Cine poate să știe ceva sigur până la urmă? Nu suntem decât niște piulițe, dependente una de cealaltă și în pace și în război. Un mecanism.

Sunt Greg și, vă doresc o săptămână plăcută.

Cătun II

Ultima mea postare din povestea "Cătun", a intrat in top 3 cele mai citite articole ale mele, așadar, după cum am promis, revin cu capitolul al doilea din această poveste. Sper să vă placă lectura și, dacă în continuare povestea Cătun se va dovedi a fi una de succes, atunci voi continua să postez un capitol pe săptămână, până voi posta toată povestea. 

Lectură plăcută și, un sfârșit de săptămână plăcut!

...

Drepturile de autor pentru desene îmi aparțin.

II

The walk

The sun had already gone beyond the mountains, and the sky was slightly illuminated. At dusk, the pinnacles of the dome surrounding the small village were now transfusing their shadow, blocking the rays of the sun, transforming the floor into a pit of darkness, covered by an orange, weakly illuminated sky. Soon it will be dark. All of the fears and anxieties which were drowning by now in Michaels’ and Clara’s lungs would be transfigured into a deep dread, as the night brings the unknown, and “Catun” was such a place, a place where human intervention cannot change the outset, and the conclusion of mother nature. Now that each tree, spec of grass and ground were bathing in darkness, the silence brought other sounds which were only a background glimpse on the onset of the day. The nearby river which could be seen on the way to the village, right after the maze of the rocks, could be heard as clear as light, and the wind brushing on the green spikes of the mountain trees gave an eerie feeling, as the sky was being invaded by clouds.

-“I think it’s going to rain”, said Michael while sucking deep from a cigarette. 

-“Oh…I really hope it won’t” Said Clara, half-heartedly.

-“When you’re in the mountains, you never know when it’s going to rain, besides, it’s the rainy season.”

-“Michael, the howl from earlier…”

-“I told you there are bears around this place”.

-“I know, I know…”

-“We have two options Clara. Either we go back to the houses, and look for some tools to try and repair the car or…”

-“No! Said Clara knowingly of what was going on in Michael’s mind”.

-“Either way, we still have to go to the houses.” Said Michael, sucking again from his cigarette, letting a spread of cloud pouring out of his mouth, “We don’t have any guns. It’s only a couple of hours of walk. I don’t suppose you want to climb to the monastery”.

-“Michael that’s not funny! I mean it!”

-“Fine, we’ll stay here over the night, in the car. But we can’t keep this light on forever, it’s draining the battery, and maybe we still have a chance of fixing this car at dawn.”

-“Michael…” said Clara again, looking at the steering wheel, trying to avoid eye contact with the darkness outside of the windows. It was almost fully dark, and there were no lights outside.

-“Michael, the howl from a couple of hours ago…”

-“I told you Clara, there are bea...”

-“I know. But, I just…I mean didn’t you find it odd?”

-“What do you mean, odd?” Michael was rubbing the hot side of the cigarette on an ashtray installed in the car. He was now facing Clara, as he didn’t want to blow smoke on her side.

-“I mean…maybe I’m just feeling paranoid but…it didn’t sound like a bear.”

-“What do you mean?”

-“Didn’t you hear it? It sounded like a…scream. A human scream.”

-“Bears can make many different sounds. It’s impossible for someone to be here. Didn’t you see all the old people?”

-“Yes but, you showed me there is a monastery here”.

-“Don’t you think they would come and take care of the dead if someone was living on the monastery? Just brush it off. Don’t dwell on such thoughts. It’s not healthy. You’re with me. You are safe”, said Michael with a smile, although his smile was fake. He too thought the howl didn’t sound like a bear, and he too was worried. That is why he wanted so much to go to the nearest village by foot. But he knew Clara was terrified. He was used to living in the woods. Not only that he grew up here, he often went hiking in the mountains with his dad in foreign countries, when he was a child. It was his ‘dad and son’ activity, as he often went with him for such activities. He knew what he needed to do in order to survive, but he lacked the equipment as he did not come here with the intent of hiking or surviving outside in the mountains with bears with peculiar growls.

-“Look Clara. I’m going to try and fix the car now. I think it’s going to rain pretty soon which is going to make it almost impossible or extremely messy to climb that hill in the morning”

-“Noooo.” Whimpered Clara.

-“Clara!” Said Michael raising his voice. “Please try to understand. I’m trying to fix this. For both of us. You know that if it starts raining hard, the river we passed when we came here could flood. It could make it really hard for us to go back tomorrow, and all of this because its’ night and we are afraid? All you have to do is wait for me here. Look I have a flash-light. I just want to go back to my grandparents’ house and look for some tools. I know they should have something.”

-“Ok” sighed Clara. “Please come back fast!

Michael kissed Clara on the lips for what seemed like an eternity. He didn’t kiss her as a goodbye, but as an ‘I’ll will be back, wait for me here’. He then took away with his flash light in the sea of darkness. If it weren’t for the wind brushing the trees, the river hurdling over its rocky floor and the crunchy grass, one would have thought it is wondering in nothingness, as there was nothing surrounding Michael in that moment. Quickly, he activated his flash light and forwarded towards the hill. His blood was racing through his veins and he wished he would rather be drunk. But he was drunk indeed, with fear, and with dread. He was still thinking about the bear sounds from earlier, or at least what he thought would had been bear sounds. The idea of meeting such a dangerous animal then and there terrified his senses. He knew a bear would normally be afraid to come in a human settlement, but this settlement was deserted now. There were trashcans emptied and knocked down in the village, which was a sign of bears scouting for food, and then there were the bodies… A bear must had been responsible for such a tragedy. Or maybe a wild wolf?

As Michael started climbing the hill, the whole valley was illuminated for a glimpse. A thunder then followed the light, bringing an almost unearthly vibration to the surroundings.

“Storm is close”. Said Michael to himself. He had to hurry. He didn’t have a jacket and he knew leaving Clara alone for too much will certainly frighten her, especially with a storm around the corner. Michael could feel under his feet that the hill was leveling which meant he was on the top now. He used the faint light of his lantern to search the way to his grandparent’s house.

As he passed one of the houses he could see through one of the windows. He approached it with fear in his breath, as he was regretting what he was doing, but curiosity got the best of him. With a morbid curiosity, he wanted to see those corpses again, as they were still lying on the bed, like they were sleeping. A sense of relieve passed through his stomach, as he unconsciously felt like he had to check, to make sure they were still dead, and not some living zombies wondering the village.  He parted away from the window and now entered his grandparent’s front yard. 

He walked around the house, like he was trying to silently walk past an angry dog, and went about to the barn. A small barn which didn’t played any role other than stocking small amounts of hay. He knew his grandparents would keep small objects there, such as tools.

As Michael was looking through the hay, trying to find anything useful, there was a peculiar sound which could be heard through the wind outside. The wind was becoming more and more frequent now, and even though the weather was becoming noisier, there was a peculiar sound which wasn’t like any wind, thunder or animal. Michael stopped for a moment and just listened…

 Besides the wind bumping on the old wooden walls of that small cabin, there was complete silence. Then…a sound! It was faint, and it sounded to come from far, but it was definitely different from the other sounds. It wasn’t in the same family with the weather. It was…a whistle.

Yes, definitely a whistle. It wasn’t a sound resembling a whistle because, the whistle changed tones, like singing. It went on higher tones, then lower, changing all the time. This brought severe dread through Michael’s body and hoped that it was maybe someone from the village who was still alive, or maybe Clara. He went outside and yelled. “HELLO!!! CLARA? HELLO!!!” The whistling stopped. Utter silence.

Water drops started to hit Michael’s nose and forehead signaling the rain officially started. He quickly wraps up what he found, which was a key and a hammer (not much), and went as fast as he could towards the end of the settlement. As he was walking fast, he heard steps on the grass, somewhere near him. And then the whistle…That damn whistle started again. As if a person was walking around him in the dark, slowly, and whistling. He started pointing his flashlight around him trying to find the source. He yelled again and the steps and whistle stopped as well. Michael also stopped. He was pointing the flashlight all around him, sweating, or just wet from the rain.

It thundered again and in that glimpse of a second, when all of the surroundings were lighten up, he could see in the distance…something. He wasn’t sure if it was an animal. It wasn’t bipedal anyways. He pointed his flashlight were he saw the thing and…it looked like, an animal. Like a small animal, just standing, staring at him.

Then it started whistling again and slowly, slowly, walking towards him. It was a person! A…a…human being…walking on his legs and hands, like an animal. It was naked. Michael dropped his flashlight in a strong glimpse of fear. He heard the steps, through the darkness going faster and faster.

He completely forgot about his flash-light and ran in the opposite direction, which was back to his grandparents’ house. He couldn’t see anything so he was just blindly running away. He tripped a couple of times but his fear was so alive in him, his instinct of survival, that he didn’t even care that he may have sprained his ankle, or cut his leg in some branches, he was just looking for a solid surface, a house!

He was blindly touching the walls, trying to find the door, while that human beast was still running pretty fast behind him, screaming with that eerie scream he heard a couple of hours ago. All he could hear besides the screams were his fingers scratching the walls, the rain, the sounds. Finally, he felt a wooden surface. It was the front door, and it was locked! Damn! With a fight-or-flight instinct, he immediately broke the door with his shoulder and went to hide inside of a small cabinet he knew it was right at the feet of the bed. It also had a key inside. So he quickly hid in that small, crawl space, and waited.

 Then, the door moved, slowly. As it could be heard, the beast was crawling on its four legs again, looking around the house. He could hear it breathe deeply, making short noises from once in a while as it was looking for him. He tried so hard to clench his breath, to not make any noise. Then the thing started whistling again, and it got up on its two legs, just standing, not doing anything. From time to time, he could see what was happening inside of the room, as it was thundering and there was a fraction of a second of light, every one or two minutes. Then the beast went over to the bed, while still whistling. Whistling in high tones, then low tones. He could hear as that crazy person was carving inside of his grandparent’s flesh, fingering their insides. It then went to a wall and he could hear as the beast was carving something on the wall. For a fraction of a second, Michael could see again the inside of his room through a crack of the cabinet’s door and was able to see who that thing was. It was a human, a man. He was naked, and hairless, like a big newborn. It also looked to be very tall and muscular, almost like a tribe’s man, like a cave man.

After finishing carving on the wall, it went back on its four legs and got out of the house. Michael was still petrified, as he didn’t understand what was happening, and he also didn’t have anything on him anymore. He waited to make sure the thing was far away. He was afraid that it might have waited for him outside. As he was looking through the crack, in the sheer blankness of his room, a thunder came about, lighting the inside of the house once again, and in that glimpse of a second, he could see, clear like the sound of the thunder, written on the wall, with the blood of his grandparents’ the sentence: