26

Nu am mai scris de mult timp. Pentru o secundă am crezut că nu voi mai scrie deloc. Dar e ceva care mă împinge mereu din înăuntru și, mă face să mă întorc de unde am plecat. Câteodată durează o zi, altă dată, o veșnicie.

Pentru cine a mai tras cu ochiul prin blogul meu știe că am plecat în Polonia acum aproape un an. Am vrut să trăiesc și eu "în afară". Nu că nu aș mai fi făcut asta în trecut, dar am vrut să văd cum este să trăiești singur, pe picioarele tale, departe de casă. Pe vremuri se pleca în armată, iar ceva mai demult se pleca în călătorii spirituale. Îmi place să cred că numai prin călătoriile lungi, te poți apropria de maturitate. Sau cel puțin orice activitate care te scoate din zona ta de confort. Nu știu dacă asta este calea, dar am făcut ceea ce am crezut eu că este mai bine. Mi-am urmat inima, oricât de mult nu cred în vorba asta, e cea mai apropiată metaforă pentru a descrie de ce am plecat eu în Polonia.

După aproximativ un an de la plecarea mea, în prima zi după ce am împlinit vârsta de 26 de ani, mă uit în urmă și încerc să îmi dau seama ce am făcut. Ce am câștigat și, ce am pierdut. Țin să dau credit unei prietene bune pentru această introspecție în trecut, deoarece în noaptea zilei mele de naștere, mi s-a pus această întrebare de către ea și, aș vrea să îi răspund...de fapt aș vrea să-mi răspund, pentru că probabil peste timp am să recitesc această postare.

...

Îmi aduc aminte ultimele nopți înainte să vin aici. Eram "super pumped", plin de adrenalină, ieșeam să mă plimb prin cartier în toiul nopții, mai mult pentru că țineam o dietă în perioada aceea iar plimbările lungi făceau parte din ritualul meu. Un ritual ce m-a ajutat să pierd 35 de kilograme. Ascultam muzică în căști, mergeam aproape non stop prin București, zi și noapte și îmi făceam fel de fel de scenarii despre cum se va schimba viața mea. Nu era o simplă plecare într-o țară străină, era plecarea mea în necunoscut. Într-un loc în care anumite lucruri vor ține de mine, iar altele nu vor ține. 

Ce am câștigat.

Am reușit să îmi găsesc un job cu care mă simt acomodat, după ce am plecat dintr-un alt job cu care nu mă acomodam. Mi-am dat seama în felul acesta că frica, de orice natură, poate să îți fie un bun prieten, atunci când este abordată în mod constructiv. Am reușit să termin un Master pe care îl credeam pierdut din cauza naturii contextului în care mă aflam: într-o țară nouă, prea concentrat pe planul acomodării cu o cultură nouă, un job nou, un stil de viață nou. Dar din nou, frica și abordarea constructivă s-a dovedit a fi un prieten bun. De fapt, frica este un mecanism de supraviețuire. Trăiască selecția naturală...

Ce am pierdut.

Faptul că...pentru anumiți oameni, comoditatea este un mecanism de apărare care nu înțelege că nu aduce decât un sentiment de siguranță, dar nu o dezvoltare personală ideală pe lungă durată. Am abordat frica în mod constructiv pentru că este un sentiment tăios, menit să îți întărească simțul atenției și instinctul de supraviețuire. Sentimentul de confort este parșiv, este un prieten care te înjunghie vârf cu vârf, pe nesimțite, precum un bulgăre de zăpadă. Ca să o spun mai franc, după acomodarea în acest tărâm îndepărtat de casa de baștină, am pierdut contactul cu viața pe care o aveam înainte, așa că am neglijat procesul pierderii de kilograme. Chiar am căpătat înapoi o parte.

Ce este în prezent.

Nu există bine fără rău. Iar după cum e vorba...tot răul înspre bine. Consider că tot ce am pierdut a contribuit cumva la ceea ce am câștigat. Cu siguranță că, voi continua să lupt cu demonii mei și nu voi avea liniște până când nu voi duce la capăt ceea ce îmi doresc să realizez. Cel puțin asta este atitudinea care, în opinia mea, orice om ar trebui să o aibă față de viață. 

Se spune că viața e scurtă. Eu cred că viața devine scurtă numai după ce deja s-a scurs. Așa că până când viața devine scurtă, viața este lungă. Așadar, niciodată nu cred că este prea târziu pentru atingerea unui țel.

În concluzie, unde mă aflu la 8 luni și câteva zile de când am scris pentru prima oară despre aventura mea în Polonia? Mă aflu într-un local, seara, într-un oraș pe care acum un an nu îl știam decât din poze, și sunt înconjurat de oameni pe care acum câteva luni nu îi cunoșteam, dar care în momentul acesta îi simt apropiați, într-un sens prietenesc, de familie. 

Tatăl meu crede că, poate asta înseamnă să fi înconjurat de oameni din aceeași țară în diaspora iar asta cred și eu. Dar mai mult decât atât cred că... asta simți atunci când ajungi într-un loc în care te potrivești.

Nu știu ce va urma după postarea asta. Dar știu că în momentul acesta, după aproximativ un an de incertitudini și speranțe, pot spune că mă aflu într-un loc, din care dacă voi pleca vreodată...voi putea spune pentru restul vieții mele că acea perioadă, acel moment, a fost un loc din care am plecat.

 Kraków în acest moment, mă definește.

Nemo

Noi, cei căzuți din ceruri,

Într-o lume grea, un O imens,

Noi, cei născuți din seruri,

Într-un motor alb, intens.

Voi, cei născuți în taină,

Într-un negru abscons, muzical,

Voi, cei ce cred într-o faimă,

Într-un spirit sacru, ciclic-al.

Noi suntem cei ce fără poate,

Au glas în acest potop, stelar,

Sau suntem cei cei împreună cu toate,

Au doar un must, atitudinal.

Mă uit la găuri în ciment,

Și-mi răsar prin crengi, frenetici,

Un șir motor, alb, dement,

Ce cresc sub tâmple, șerpetici.

Noi suntem ei, dar ei ce sunt,

Ce poate mintea, să ascundă,

Un delirium minim, atât, un amănunt,

Ce poți să știi, într-o secundă?

Stelele din găuri, sunt oarbe,

Noi suntem muți, și surzi,

Ideile din infinit, sunt albe,

Iar noi ne naștem, și strigăm absurzi:

Nu există Dumnezeu.

Prin noi înșine, Dumnezeu există,

Ce înseamnă oare Dumnezeu?

Un cuvânt, un cântec, un mefisto?

Ce interpretăm noi oare,

Atunci când, găuri din ciment, privesc,

Ce înseamnă cântecele care,

În albul minții noastre, ne amăgesc?

Ce sunt eu, și o stea, aprinsă,

Ce e între mine și azi,

Între azi, și tu?

Ce e între mine, și o stea închisă,

Ce e intre tu și ieri,

Între ieri, și eu?

Poate, o știință neînțeleasă,

Un dramatic și melodic CUM?

Cine sunt eu, să mă pretind mireasă,

Să înțeleg tainicul feeric, amănunțit din FUM?

Credința adevărată, e între NU și DA!

Valoarea introvertită, a Sfântului POATE.

Canonizat barbaric în sangele dar Aaa…!

Era să uit: De unde știi tu, ce privește prin noapte?

De unde știi tu, unde e butonul siguranță,

De unde știm noi ce se ascunde într-un fariseu,

De unde știți voi, rădăcina la pătrat dintr-o Romanță?

De unde știu eu, unde începe baza moleculară a unui clișeu?

Numele lumii este Nemo,

Sau poate că un nume, nici nu există,

Îmi vine să o plâng, să o strig să o…

Nici nu-mi aduc aminte, dar bătaia lumii insistă.

Bătaia lumii strigă un răspuns!

O supra-galbenă, ce alunecă sub unghie,

Dar o privire lăuntrică, îmi șoptește pătruns,

Minciuna sunt eu, patima ești tu!

Dumnezeu, este doar o speranță.

Dumnezeu, esti tu!

Ce învățăm de la viață?

De multe ori ne referim la viață ca acel ceva ce ne modelează, ne face ceea ce suntem și ne învață diverse învățăminte. Desigur, așa este, dar de multe ori ignorăm faptul că nu viața mereu ne învață, ci alegerile pe care le facem și situațiie în care noi ne punem, fie că este conșient sau nu. Suntem de cele mai multe ori responsabili de propriile noastre învățăminte. Așa că facem ceea ce multi dintre noi fac: căutăm zona noastră de confort.

Ne așezăm într-un loc și nu ne mai mișcăm de acolo, ne găsim parteneri pe care nu îi mai lăsăm de teamă să nu plece, să rămânem singuri și vulnerabili. Ne este teamă să învățăm, pentru că niciodată nu știm ce vom învăța. Face parte din instinctul nostru de supraviețuire. Poate că de asta ne uităm la aventurieri ca oameni de seamă, oameni extraordinari. Nu este ceva mai extraordinar față de ce mulți dintre noi pot face deja:  să înfrunte viața.

Există o zicală în sociologie care spune așa: „O societate nu poate fi decât în două feluri: O societate în care nevoile de bază sunt asigurate, nimeni nu duce lipsă de nimic, dar libertatea nu va putea fi niciodată garantată, și o societate în care nicio nevoie de bază nu va fi asigurată, dar libertatea va fi mereu la îndemâna oricui”

Mulți oameni au luptat și au murit pentru oricare dintre cele două crezuri, majoritatea din ultimul secol pentru crezul libertății. Dar dacă într-adevăr vrem această libertate, atunci de ce atât de mulți dintre noi vor să se afle în cochilia lor sigură? De ce vrem să fim atât de protejați și câutăm pe cât posibil confortul nostru personal din care nu ne vom risca niciodată să ieșim, dacă vrem libertate? Libertatea înseamnă în același timp risc, asumare, avântarea în necunoscut. Un necunoscut din care nu ai habar dacă vei ieși șifonat, sau învingător.

Pentru că asta este frumusețea vieții până la urmă: să o simți. Nu să mănânci același fel de mâncare în fiecare zi, pentru că știi ce gust are și îți este teamă să riști să mănânci ceva ce nu îți va plăcea. Asta nu este libertate în opinia mea, asta este deprivarea personală și voluntară de șansa de a trăi cu adevărat, dar măcar este libertatea ta de a nu fi liber. :))

Normal că la finalul zilei cu toții vrem să ne simțim confortabili, să ne fie cald și să nu ne lipsească ceea ce ne trebuie. Dar din când în când, e bine să o iei pe o stradă necunoscută în drum spre muncă. Poate o să ajungi mai repede, poate o să te pierzi și vei întârzia. Nu așa ai învățat ceea ce ți-a devenit într-un final, rutină? 

Numele meu este Greg și vă doresc un final de săptămână plăcută.

Pa..

Dintr-un colț mânjit cu ocară,

Scriu din oboseală, un cuvânt pătat.

Dansând în gând cu tine, ca pentru prima oară...

Prin device-ul minții vinovat.

M-am scuturat de ieri prin nori,

Și am venit până aici, tremurând a strigăt,

Sorți arhaici, vibrează sub culori,

Destăinuindu-mi marea, și creierul cel vânăt.

...

Mă sui pe hubloul ger, al unui tablou crăpat,

Liniile întinse, albe și moi, rup culorile în ecárt,

Frica mă suie în sus, iar picioarele le simt crăpate,

Iar viața se naște din noroi și mă provoacă la ecarté.

Cine ești tu? Îmi fulgeră din strigătu-i cel cern.

Ca să vrei și să nu mori. Continuă mirific, cu ochii plini de fapte.

Ca să crezi fără să zbori. Atingându-mă pe pieptul meu din spate.

Trebuie să cobori. Trăgându-mă ușor, de gulerul infern.

...

Subit, cerul strigă în lumină,

Iar noaptea, nu mai e noapte,

Fulgere înlemnite, cos nori cu etamină,

Și îmi vine în gură...un gust de noapte.

...

Iar inima îmi șoapte.

Camera era goală.

Ce postez acum este o poveste pe care am scris-o acum ceva timp. Nu are legătură cu Cătun. Nu are legătură cu nimic. Este o poveste pe care am scris-o mai demult și am redescoperit-o astăzi. Sper să vă placă.

Dreptul de autor pentru ilustrată îmi aparține. 

...

Camera era goală

Asta era tot ce putea să vadă în momentul acela. Pereții erau ponosiți, vopseaua părea ca un cadavru, iar zidul, un iubit ce nu voia să îi dea drumul, încă agățând de vreme, ca un clește ce nu voia să înțeleagă faptul că vopseaua, nu va mai fi niciodată ca înainte. Hm…ce gânduri, naive…

Camera era goală. Era goală într-adevăr, mai puțin canapeaua pe care el își zăcea corpul îmbibat de alcool, canapeaua ce părea mai veche decât gândurile sale patetice, canapeaua nu avea sens. Canapeaua și… scaunul. Un scaun la fel de îmbâcsit de vreme, un scaun la fel de netezit de gânduri sau…fundurile a unor oameni ce probabil nu mai trăiau acum, dar scaunul încă păstra probabil, la nivel molecular, o cicatrice atomică, a fundului unui domn, ce odată trăia și iubea, sau ura. Doar el și acel scaun. Scaunul reprezenta portretul blocului de vis-a-vis, ce putea fi observat prin geamul mare, cu cotor de lemn crăpat, crăpat de atâtea veri toride și atâtea furtuni  demente. El era una cu acea cameră. Camera aceea era definiția perfectă a sa! Sau poate, cine știe... Vodca avea un cuvânt de spus în această percepție imaginară.

În ciuda acestei fantome a trecutului ce îi încețoșau pupilele, în ciuda singurătății reprimate undeva în creierul său, camera era plină de fericire. Oameni râzând, dansând și sărutând. Pe fundal se auzea o melodie. Nu știm bine ce melodie, dar melodia îi alerga gândul și, lacul de votcă din gura sa, angajându-se pe șoseaua gâtului.

-          Fii fericit.

Își spunea el în sinea sa. Trebuia să lase vopseaua să cadă pe podea, să o măture vântul, sau pașii vioi ai oamenilor din cameră.

-          Hei ce s-a întâmplat? Nu te-am văzut de o oră. Hai zi că ți-a venit de hac vodca aia! Haha, fii fericit amice. Am reușit! Am terminat. S-a terminat! Suntem învingători.

-          Nu prea mă simt un învingător Harris…

-          Ai terminat Marius! Nu lăsa fantome din trecut să îți bântuie prezentul. Nu te mai uita atât în abis. Uite, ți-o prezint pe Angela, sau Angelica, așa cum îi place să i se spună. Haha! Dar, fie vorba între noi – spuse Harris, apropriindu-se de urechea lui Marius – e destul de demonică, dacă știi la ce mă refer... Haha!

Nu voia nimic. Știa că greșește, știa că rațiunea îl implora, dar animalul său sfâșia orice urmă de logică.

-          Bună frumusețe!

Se auzi brusc vocea bătătorită de țigări a Angelei. Angela… ce ironie, arăta ca un cățel plouat. Dar nu apucă să termine dumicatul de gând, pentru că buzele Angelei se atașează brusc de ale sale. Buzele erau ude, ude de vodkă. Sânii ei calzi erau presați de inima sa, de ideile sale, de trăirile sale. Se simțea invadat de prezența acestei necunoscute, dar întâmpina sărutul ei ca pe un prieten vechi. Acum era și el una cu acea cameră. Nu mai era un observator, o muscă pe zid, percepând camera ca un univers plin de stele. Nu. Acum el era însăși o stea, un univers. Angela nu era decât o cometă în trecere ce se topea deasupra soarelui său, dar…vai ce spectacol.

Acum era și el un membru al petrecerii. El însăși era o petrecere. Gustul de femeie al Angelei îi curgea pe gât, odată cu diferite lichide alcoolice, creând un gust de ambrozie, o sărbătoare pe măsură!

Angela dormea acum. Momentul trecuse, iar iubita sa de la ora 22 nu era acum decât, fosta sa iubită dintre orele 22 și 23. Un ceas de femeie. Dormea dar… parcă dormea toată lumea! Liniște! Freamătele erau dispărute acum. Toată lumea era întinsă pe jos și nu se clintea.

-          S-a făcut atât de târziu? - Se întrebă Marius. - Oare cât am putut să beau? Ce se întâmplă aici?

Marius se ridică de pe acea canapea și își târă corpul greu printre cadavrele adormite. Era încă noapte. Afară, străduța pavată cubic, înghesuită de clădiri vechi și baruri albastre, era la fel de pustie. Toată lumea dormea. Ce însemna asta. Visa? Chiar era un vis? Poate că Harris a avut dreptate în legătură cu alcoolul, sau poate că înnebunise. Apoi, undeva, în capătul opus al camerei, după un colț, apare o siluetă. O siluetă feminină, fără trăsături. Era prea departe.

...

Încetul, cu încetul, silueta se aproprie de el, ocolind corpurile adormite ale prietenilor săi. Tunete și fulgere îi presau gratiile pieptului, respirația era sacadată, respirația devenea din ce în ce mai scurtă. Sudori curgeau ca o cascadă pe tâmplele reci și…

-Marius. Marius... Marius!

Strigă silueta la el. Era ea… era, ea. Și era vie.

-          T-tu? C-ce cauți a-ici?

-          Tu m-ai chemat nu?... De ce m-ai chemat Marius?

-          Eu nu te-am chemat pe tine! Tu ești cea care mă cheamă prin, prin…

-          Prin?

-          Nu știu. Nu știu ce se întâmplă, și nu îmi place. De ce este atât de liniște. De ce e toată lumea moartă?

-          Dorm Marius. Tu i-ai adormit, apoi m-ai chemat pe mine.

-          Cât este ceasul?

-          Nu există oră. Nu e nimic. Nu sunt decât eu și cu tine.

-          Și de ce suntem doar noi doi? De ce acum? De ce așa.

-          Ți-am spus, tu m-ai chemat.

-          Și de ce ai venit?

-          Am venit…ca să te ucid.

-          POFTIM?!?

-          Și ca tu să mă omori pe mine! Știu că de asta m-ai chemat.

-          Nu înțeleg.

-          Trebuie să faci asta Marius. Ne ții pe amândoi prizonieri, în camera asta. Am învățat pe de rost fiecare replică, fiecare fir de praf ce s-a depus pe scaunul acesta!

-          Eu…

-          Tu știi cine este persoana moartă acum, ce a stat pe scaunul acesta? Ești tu Marius, dar tu nu vezi asta, tu ești așa cum ai gândit-o, o muscă pe zid! Ești un observator care continuă să apese pe butonul de replay. Nu mă mai chinui Marius. Nu te mai chinui pe tine!

-          Nu înțeleg ce se întâmplă…cred că o să mi se facă rău...

-          Of, normal că o să ți se facă rău. Aici ai și vomitat, de la…vodca aia împuțită! Dar tu nu ești beat acum Marius, ești...m-am săturat de toate astea.

-          Nu înțeleg despre ce vorbești.

-          Trebuie sa murim, în camera asta. În seara asta. Acum.

-          De ce aș vrea vreodată să…

-          Pentru ca nu sunt ea tâmpitule! Nu vezi?! Nici măcar numele nu mi-l știi!

-          Sigur că știu numele tău!

-          O da? Atunci care este! Spune. Spune-mi numele Marius!

-          Nu știu! Nu știu cine ești, dar nu ești ea!

Spuse Marius arătând cu degetul către ea, tremurând vizibil.

-          Vrei să mor? Uite o fac. O fac. Mă arunc pe geamul ăsta.

-          Asta ai făcut data trecută. Ne întoarcem mereu și mereu de unde am plecat.

-          Data trecută? Stai, asta s-a mai întâmplat?

-          Ești un prost Marius. Dar am să îți dau un imbold de data aceasta. De data aceasta am să trișez, de dragul tău.

Ea se aproprie și mai mult. Temperatura camerei crescuse vizibil. Scaunul era crăpat acum, iar zidurile ponosite erau îmbâcsite de sudoare. Vopseaua scorojită învelea podeaua ca o plapumă de zăpadă, ca o zăpadă din ciment.

Marius se rezemă pe cotorul geamului, iar picioarele sale erau parcă, prea grele. Haina ce îi atârna pe corp, parcă era făcută din plumb... așa ca o dă jos, iar gâtul era ca un zid cimentat neglijent de un amator, ce nu a reușit vreodată să exceleze în zidărie. Ea se apropria de el din ce în ce mai mult, până când buzele lor reprezentau un nivel egal al gândurilor, al ideii, o suflare prăfuită. Ochii lor erau ca 4 bibelouri uitate de o femeie în vârstă între două cărți, o artă prăfuită într-o bibliotecă. Vocea ei – Închide ochii – îl linișteau, îi furau sensul rațiunii, foamea cunoașterii, nu exista decât foamea de amintire. De aromă de început de iarnă.

Acum era frig în cameră. Ochii erau închiși, iar în nări era acel miros de iarnă. Acel miros pe care îl simți la început de Decembrie, înainte de prima zăpadă, atunci când nopțile senine, sunt mai înstelate ca niciodată. Ea îi prinde obrajii cu mâinile sale mici, cu unghiile ei date cu ojă, crăpată acum. Părul ei lung și drept, îi încleșta chipul și, nu mai mirosea a altceva decât mirosul acela efemer, ce te dezleagă de orice urmă de îndoială.

Sărutul ei este lung, dulce, și amar. Acum nu mai existau gânduri. Acum nu mai era idee. Lumea așa cum o știa el, nu mai conta. Nu era decât o simfonie a egoismului, o satisfacție dementă. Apoi… o stare usturătoare... în piept. În dreptul inimii!

Marius deschide ochii. Dar nu se putea desprinde din sărut. Nu putea vedea decât ochii ei, larg deschiși. Cu mâinile sale, putea simți în dreptul pieptului său, lama unui cuțit. Un cuțit înfipt în inima sa. Sărutul ei se desprinse acum, și o putea privi în ochi. O putea privi cum sângerează. Lama nu era în pieptul său, ci în a ei. Dar o durere usturătoare îi inunda pieptul. Ea se uita în ochii lui, în pupilele sale, în timp ce sângele șiroia din inima ei. Marius se uita înfricoșat, tremurând.

-          Te iu…

...

Întuneric. Ticăitul unui ceas. Era în patul său. Ce se întâmplase…

O mână subțire îl mângâia pe ceafă.

-          Marius?

Se întoarce brusc!..nimeni.

Camera era goală.