Prizonier pe pământ.

Astrophe – Sentimentul de a fi blocat pe pământ.

Există un canal pe youtube ce descrie diverse cuvinte ce nu fac parte din vocabularul nostru de zi cu zi și, descrie anumite sentimente pe care poate le-am avut odată în viața noastră, sau le avem zilnic, fără să avem un cuvânt pentru a le eticheta, sau un context în care să le discutăm. Le considerăm sentimente trecătoare, pe care le înecăm în problemele noastre cotidiene, lucrurile cu adevărat...importante.

Canalul se numește The Dictionary of Obscure Sorrow și, au diverse clipuri bazate pe aceste sentimente ne-etichetate, despre limbajul nostru de zi cu zi.

Cuvântul pe care vreau să îl discut se numește Astrophe – Sentimentul de a fi blocat pe pământ.

Cu siguranță că măcar odată v-ați uitat uitat către cerul înstelat și v-ați întrebat dacă asta e tot ce e acolo. Doar niște picățele albe pe cerul nopții, niște picățele neimportante. Ca un tablou pe care îl așezi pe holul apartamentului sau casei tale. E acolo doar de fundal, dar nimeni nu se întreabă ce înseamnă cu adevărat.

E greu să nu te uiți la pământ atunci când mergi pe stradă. Din când în când îți aduci aminte să te uiți în sus și să îți imaginezi posibilitățile. Asta te poate face să te simți blocat, limitat doar la simplul gând de întrebare și realizare a faptului că, ești prizonier pe pământ.

Sunt prizonier?

Pe măsură ce te uiți către cer într-o noapte de insomnie, sau beție, pe măsură ce realizezi limitarea noastră tehnologică…asta te face să rămâi doar cu imaginația.

Poate că așa se simțea Alexandru Cel Mare atunci când se afla în India și se uita spre munții Himalaya, întrebându-se dacă urmează un ocean iar apoi capătul lumii. Sau poate că asta își imaginau Portughezii atunci când se uitau peste ocean, înainte de Columb și se întrebau, ce e după zenith?

Poate că există denumiri pentru pământul nostru, date de posibile alte civilizații, de care nu vom ști niciodată. Sunt constelații întregi din care face parte sistemul nostru solar, pe care nu le vom putea vedea niciodată.

Visăm la alte lumi și…le denumim după zeii nostri antici și totuși, par le fel de îndepărtate precum însăși zeii nostril mitologici.

E greu să nu te gândești la asemenea lucruri și să nu te simți puțin prost, pentru că îți obosești energia de zi cu zi cu întrebări ce nu vor putea fi niciodată răspunse. Dar realizarea faptului că există o limită, nu te face să te simți puțin ca Jim Carrey în filmul The Truman Show?

Lumea este plină de mistere, iar asta te face să înțelegi cum strămoșii noștri credeau în creaturi acvatice, în dragoni, în spirite, sau în Dumnezeu!

Imaginația ne liniștește…

Atunci când tehnologia nu îți permite să vezi ce este după o cortină, nu poți decât să îți imaginezi. Creierul trebuie să știe! Trebuie cu orice preț, iar imaginația nu poate fi altceva decât alinarea neputinței…amăgirea. De asta avem religii, de asta avem muzică, literatură, filozofie! Pentru că trebuie să știm cu orice preț. Iar asta este, la finalul zilei, ceea ce ne alimentează pe noi, oamenii: Curiozitatea! Stimularea!

Suntem niște animale deștepte, fără îndoială, dar fricoase! Însăși cunoștința noastră, ne face să ne fie frică. Limbajul, moralitatea, sunt calități ce sunt fi prezente și în alte ființe dar în continuare, noi oamenii, suntem cei care am reușit să adâncim aceste concepte până la știința filozofiei.

Eu cred că, numai inteligența poate aduce haosul sau ordinea și…câte informații avem de organizat.

Suntem într-un final, niște prizonieri ce nu au văzut niciodată dincolo de celula lor…sau poate niște trecători, ce nu au văzut niciodată ceea ce se află în celula? Suntem oare niște animale crescute în captivitate?

În altă ordine de idei eu vă spun…un început bun de săptămână!